Oximoron

Daca vrei sa vezi realitatile cotidiene, daca vrei sa te inseri in real-life-ul bucurestean, ei bine, in cazul asta, cea mai fidela radiografie ti-o ofera simpla calatorie cu RATB-ul. Indiferent de intervalul orar. RATB-ul este oglinda Bucurestiului, acopera intr-un mod exhaustiv tot ceea ce inseamna tipologie umana pentru ca, mai devreme sau mai tarziu toti, de la badica la opinca, ajungem sa calatorim cu RATB-ul.

In mijloacele de transport in comun poti lua pulsul populatiei, ii poti afla bucuriile si necazurile. Ai putea crede chiar ca masinile RATB-ului sunt leganul civilizatiei moderne bucurestene, ba chiar ai putea intui ca aici se decide soarta cartierelor (cand o bunicuta ia o reteta de nu-stiu-ce mancare pt a o prepara nepotelului de la o alta bunicuta calatoare poti spune ca se decide soarta cartierului, nu-i asa? asta e doar un exemplu)... Toate astea fix aici, in inima metalica a uriaselor masini de transport in comun...


Acum 2 zile, undeva pe la 9 fara un sfert dimineata , ca si ieri, ca si azi, ca si maine de altfel, eram sardinizata in 282 impreuna cu alte vreo 50 de suflete bucurestene a caror medie de varsta, btw, batea fara dar si poate 300 de ani... Si cum ne lasam noi asa purtati in siguranta de marea masina, in timp ce ne inghionteam unii pe altii in acordurile si totodata in ritmurile cvasimelodioase ale fasaitului gecilor groase de iarna se aude zglobie soneria polifonica a unui telefon...

Era o melodie care facea ravagii anii trecuti prin cluburile de aiurea, toate posturile tv de muzica o promovau in heavy-rotation, ce mai, un hit (sau ca sa fiu in ton cu media de varsta a populatiei din respectivul autobuz - un real slagar). Si suna si suna, intr-o veselie...beat dupa beat...si pe mine ma rodea ca nu imi aminteam exact ce melodie era si ce versuri avea... O recunosteam, era undeva intr-un sertar al mintii mele, vorba lui zagre', dar nu gaseam cheita.

In speranta ca imi voi aminti ma uit in jur si incerc sa localizez persoana care avea respectivul ton de apel. Rotesc privirea, scanez batranetul din juru-mi si dau cu ochii peste el, el-posesorul-telefonului. Un batranel simplu, undeva pe la 315 ani, cu o caciula mare de astrahan pe varful capului, geaca de fas (cum altfel) si o imensa plasa de rafie obosita si mohorata ca vremea de afara, tocmai ce raspundea la telefon si incepea o discutie patimasa despre cea mai potrivita marca de ipsos...

Masina ajunge in statie. Cobor. In scurtul drum din statie spre spital am o revelatie... Gasesc cheia pt sertarul secret al inconstientului meu in care aveam ascunse versurile "slagarului". Ma bufneste rasul in plina strada... Inca mai aveam pe retina imaginea batranelului (un batranel-prototip de altfel) cand mi-au rasunat in minte si versurile corespunzatoare tonului sau de apel: "I'm a motherfuckin' P.I.M.P"...

Cum sa nu iubesti Bucurestiul si RATB-ul cand iti ofera atatea ocazii unice in viata?
Eu tocmai descoperisem un oximoron uman...