Alt soi de lectie...

De dimineata tot am ceva procese de constiinta. Ma framanta o noua chestiune. Sa vedeti de la ce a pornit...

Astazi, pe unul dintre holurile labirintice ale spitalului unde imi fac veacul am vazut o pustoaica. Nimic spectaculos pana aici, mai ales tinand cont ca e vorba in propozitie despre un spital de copii. Ei bine, pustoaica era pe la vreo 14 -15 ani si imbracata strident cu bling-bling-uri si zorzoane in trend, adidasi galbeni, vesta galbena, geanta aurie si diverse alte accesori vestimentare sau nu, mai mult sau mai putin utile, astfel incat sa intregeasca tabloul clasic pitipongesc. Instinctiv, mintea mea in gandul ei ranjeste rautacios si zice: “ieteee ce vad: un exemplar de pitzi mic! Hi hi ha ha”.

In urmatoarea secunda o recunosc. O vazusem zilele trecute si acum se externa. Alta secunda trece grea peste mine. Remuscarile isi fac simtite prezenta. Efectiv mi-a fost jena ca am gandit ceea ce am gandit despre pustoaica. In minte mi-au revenit dureros detaliile cazului ei, insiruite ca la carte, inlantuite si ritmate ca versurile unui blestem...un sindrom genetic, inobservabil cand copila e imbracata “de strada” , de altfel ea nici nu constientizeaza implicatiile bolii ei si ma tem ca nici parintii ei. Aparent este un copil normal, obisnuit, cu toate deprinderile varstei respective. Nitel cam obraznica si prostuta dar asta nu e anormal pt cei 14 ani jumate ai ei. In aparenta era imaginea clasica a pustoaicelor de 14 ani care isi doresc propria emancipare, care vor sa fie la moda, care isi cauta apartenenta in diverse grupuri, care vor sa iasa in evidenta. Era intruchiparea profilului adolescentului normal.

Ma uitam lung cum pleaca din spital si ma gandeam cum mi-am schimbat brusc opinia si, mai ales, ma intrebam eu pe mine de ce a fost nevoie oare de detaliile unui destin dureros ca sa ma opresc din a pune o eticheta? La urma urmei ce anume mi-ar da mie dreptul sa o judec pe ea sau pe oricare alta asa numita “pitzi”... sau orice alta persoana in general? Toti avem aceleasi libertati, aceleasi drepturi, fiecare se imbraca cum vrea, face ce vrea , atata vreme cat nu incalca libertatile altcuiva, ori ea chiar nu avea cum sa incalce libertatile mele, de exemplu.

Pentru a mia oara mi-am reamintit ca nu am motive sa judec dupa aparente, dupa toate nimicurile astea precum vestimentatia, culoarea parului sau a pielii, etnie, sau alti pseudomarkeri jenanti inradacinati in judecatile stereotipale ale tuturor superficialilor. De fapt nu am motive sa judec. Punct. Pana la urma cine sunt eu in marea schema a universului sa emit judecati de valoare ?

Oare faptul ca si eu am etichetat o persoana conform unui trend (tre’ sa recunoastem ca este la moda termenul de pitzipoanca si ca e un adevarat sport sa le recunosti pe strada si sa razi de ele) nu ma face si pe mine sa port o alta eticheta, sa fiu o alta oaie dintr-o mare turma?

Mi-a parut rau. Inca imi pare rau.
Raman doar cu palida consolare ca a fost un soi de lectie din care am avut ceva de invatat...