Cartii de matematica, cu drag...

De cand am terminat liceul am tot involuat la anumite capitole. In special la capitolul “matematica”. Probabil se petrece ceva cu mine pentru ca am o reala problema legata de matematica. Mai corect ar fi sa spun ca am o reala problema legata de aritmetica elementara pt ca matematica-adevarata nu am stiut niciodata. De cand am scapat de obligatiile liceului intr-ale matematicii, am fugit de ea cu picioarele in spinare si i-am negat cu incapatanare existenta. Am uitat pana si sa fac calcule. Imi vine al naibii de greu sa socotesc pana si mici nimicuri de care ma lovesc in viata de zi cu zi. Sunt dependenta de calculatoare, sunt efectiv pierduta fara ele. Si toate astea pentru ca nu mi-a placut matematica de fel. De la un anumit punct nici macar nu am mai inteles nimic din ce voia profu’ de mate de la sufletul meu. Raman antologice vorbele lui dupa teze: “Anca...5! La limita, cu scarba”. Cand m-am vazut cu bacul luat si la matematica (minune!) am scapat din cusca, nimeni nu mai avea sa ma oblige sa fac vreun calcul vreodata. Ce sentiment de libertate inegalabil... si cu toate astea, tot am sentimentul ca am pierdut ceva...

Exista ceva legat de matematica de care imi amintesc cu infinita placere si pe care in timp am ajuns sa-l asociez cu atmosfera copilariei mele, un soi de simbol-metafora. Paradoxal, acest “ceva” este chiar “cartea de matematica”. Cartea de matematica in general, adica oricare dintre manualele scolare pline de exercitii odioase in care adesea imi prindeam urechile cand imi faceam temele. Doar cartea de matematica imi dadea un sentiment de siguranta. Mhmm...chiar siguranta. Siguranta aceea, certitudinea ca ai obtinut un rezultat corect pentru ca il verificai cu raspunsurile de la sfarsitul cartii si corespundea intru-totul, sau chiar si siguranta ca ai gresit pe undeva in timpul rezolvarii daca rezultatul tau nu coincidea cu cel de la sfarsit. Ce usor era pe vremea aia. Pur si simplu stiai in orice clipa ca e bine sau e rau si detineai si controlul absolut. Si singurele probleme pe care le aveam erau cele de matematica.Deh...avantajale stiintelor exacte si ale copilariei. Totodata vantajul asta in mintea mea era concomitent si o hiba a stiintelor exacte fiind exact ceea ce le facea plictisitoare, fade si limitate. Cu toate astea imi lipseste uneori... Am pierdut certitudinea aceea...

Vreau inapoi acea siguranta data de cartea de matematica. Vreau sa pot cauta la sfarsit si sa stiu. Doar sa stiu daca e bine sau nu ceea ce fac. Este singurul lucru care imi lipseste la medicina -siguranta absoluta. Intr-adevar este si ceea ce o face mult mai palpitanta, mai complexa si infinit mai frumoasa decat matematica, dar sunt momente in care simt nevoia de certitudini. Si nu le pot avea. Medicina presupune riscuri. Nu e catusi de putin exacta. Intotdeuna vei avea minim 2 posibile rezultate la care oricum se poate ajunge prin alte minim 2 cai si trebuie sa tii cont mereu ca dintre 2 rele trebuie sa il alegi intotdeauna pe cel mai mic. In fata unor astfel de alegeri, cand orice hotarare balanseaza pe muchia erorii iar miza este viata si/sau calitatea vietii unui om, ar fi minunat sa ai la indemana o carte de matematica si sa te poti uita repede la sfarsit. Sa poti avea certitudinea unei decizii corecte.

As vrea o carte de matematica-vietii de craciun, se poate?
Nu...
Bine, atunci nu vreau nimic.