Anticamera mortii

In clinica de pediatrie atmosfera este cu totul deosebita. Sunt rasete, sunt plansete, e forfota, sunt mame, sunt copii, sunt jucarii multe si pereti colorati frumos, e zgomot mult... e viata. Totul vibreaza de atata viata.

Daca urci insa scara in spirala si cotesti abil prin coridoarele labirintice ale spitalului ajungi in dreptul unei usi inchise. E usa unei rezerve. Poate cea mai mica rezerva din cate am vazut si cea mai alba. O rezerva de un alb orbitor, imaculat, impersonal si rece. Aici nu e zgomot, nu e raset, nu e planset, nu e dragoste de mama ori suferinta de mama...aici sunt doar ei... se au unul pe celalalt si doar atat. Nedespartiti si de nedespartit. Uniti in suferinta prin soarta si prin...craniu. Sunt gemeni siamezi, imposibil de operat. Isi impart suferinta si singuratatea si functiile vitale...privesc catre noi cu cei mai clari ochi albastri in timp ce aspira avid oxigenul din masca. Vor sa traiasca, dar nu stiu cat pot sa traiasca...

Discutia incepe greu, aproape in soapta si dureaza poate doar un minut...cateva intrebari si raspunsuri legate de amanunte medicale, de malformatiile asociate, de gravitatea situatiei actuale si cum s-a ajuns pana la ea. Atmosfera e apasatoare. Vreau si eu niste oxigen...se respira greu iar el, micutul, din tarcul lui impresurat de aparate care piuie enervant, se uita fix in ochii mei...are cea mai cutremuratoare privire din cate am vazut.

Iesim afara. In trecere pe langa frigiderul din coltul rezervei observ cum pandeste sinistru, undeva la indemana, noua-nouta, o lumanare intr-un paharel rosu...

Noi am intrat si am iesit. Ei au ramas acolo, captivi.
Acolo...in anticamera mortii...