Sfarsit de saptamana. Sfarsit de “mini”stagiu. Sfarsit de zi. Sfarsit de orice urma de vlaga in mine. Afara e o lapovita bacoviana. Si ploua si ninge... si ninge si ploua... Bleah. Trebuie sa ma relaxez dupa lucrarea-examen abia data(adica o lucrare care poarta pompos si nemeritat numele de examen, suficient insa pentru a speria cativa studenti si pentru a se juca putin coarda cu nervii lor). Cu toate ca nu am acordat cine-stie-ce importanta necuvenita lucrarii respective simt totusi nevoia sa ma relaxez. Daca ma gandesc bine e vorba mai degraba despre un melanj complex de plictiseala combinata cu lene care m-a turtit, decat de oboseala. deh, juma’ de zi nu am avut net...e o dependenta bizara care mi-a dat o usoara stare de sevraj. O sa dezvolt si subiectul asta altadata.
In fine, data fiind situatia, am ramas eu si televizorul. De cativa ani obisnuiesc sa ma uit la televizor doar ocazional. Ocazional in adevaratul sens al cuvantului. Intamplarea face ca pe unul dintre programe sa fie filmul
“Pathology”...hmm... suna bine imi zic, cu toate ca de ceva vreme incoace nu tocmai filmele cu subiect medical sunt cele care imi induc o stare de relaxare. Whatever. Hai sa vad totusi despre ce e vorba.
Dupa titlu ma asteptam sa fie ceva legat de anatomia patologica...cand colo...sufletu’! ce faceau aia era medicina legala curata. Bineee...adica nu tocmai bine, dar hai sa-mi incordez totusi atentia si sa vad ce se mai intampla, imi repet in sinea mea. Zau ca m-am fortat sa ma uit, asa de curiozitate, dar si curiozitatea mea are limitele ei. In cele din urma am adormit in fotoliu...atat de captivant a fost filmul.
Una peste alta mi s-au strepezit dintii de la gustul lasat de
prostia aia de film. A fost cumplit . Ma intreb ce dracu’ imaginatie bolnava tre' sa ai ca sa faci scenariul unui asemenea film? Adica, ok, fiecare cu frustrarile lui dar chiar asa niste idei cosmaresti si derapaje de gandire prea imi arata mie a sablon de gandire patologica. Fac pariu ca prin intermediului filmului asta s-au mai convins, asa din principiu, vreo cativa telespectatori creduli ca medicii sunt niste criminali si le-a rasunat in cap refrenul:” Mama lor a dracu’ de ‘oti si macelari”. Plus ca am gasit jignitor faptul ca filmul a inceput cu
juramantul lui Hippocrate si a continuat asa cum a continuat.... Orisicum, nu-l recomand sub nicio forma nimanui spre vizionare...
Stau si ma gandesc ca de-a lungul vietii mele am rumegat peste o duzina de seriale cu subiect medical si asta incepand inca din copilarie. Unele mai slabe, altele mai reusite, mi-au marcat mai mult sau mai putin viata, m-au determinat (si ele) sa fac o alegere fara sa stiu clar in ce ma bag. M-au ademenit, m-au ispitit, m-au amagit, m-au sedus, m-au inselat,mi-au creat o imagine deformata si nerealista despre profesia de medic iar eu acum le-am abandonat, fara insa a regreta o clipa macar decizia luata in urma cu multi ani, decizie la care, cum spuneam, si ele au contribuit intr-o oarecare masura. A se intelege ca au oaresce influenta asupra neofitilor.
Imi pare acum firesc sa le trec in revista, de dragul vremurilor apuse: "Dr Quinn", "MASH", "Chicago Hope", "ER", "Scrubs", "Crossing Jordan" si inca vreo cateva, mai recente: "3 livre", "Bodies", "Pe muchie de bisturiu", "Doc Martin", "Grey’s anatomy", "Dr House", "Clinica"...si simt ca tot mai sunt cateva nementionate, ascunse undeva in partea intunecata a memoriei mele.
Imi amintesc ca in copilarie, atunci cand rulau la teveu serialele din prima parte a enumerarii, nu pierdeam un episod din ele. Le urmaream cu religiozitate si sorbeam fiecare cuvant, respiram si absorbeam prin toti porii fiecare imagine de spital cu toate ca nu intelegeam mai nimic din limbajul pe care il foloseau.
Constientizez acum ca genul asta de seriale trezesc un mare interes doar atunci cand cunostintele medicale sunt de tipul “frog knee level”... Spun asta pt ca de la o vreme efectiv nu mai am rabdare sa le urmaresc. Nu mai poate fi vorba de relaxare pt ca ma si enerveaza. Sa luam "Grey’s" spre exemplu – prea melodramatic si rupt de realitatea rezidentilor din Romania. Sau "Dr House" – o interpretare de exceptie a actorului principal si ... cam atat. Bate la ochi cum cei 3 aghiotanti ai lui House fac toate, dar TOATE manevrele, ca si cum ar fi supraspecializati in toate ramurile medicinii (si nu numai): ei opereaza, ei pun catetere, ei anesteziaza, ei fac probele de laborator si le interpreteaza, ei sunt imagisti, ei sunt internisti, ei fac pe detectivii si cauta mai-stiu-eu-ce otravuri prin casa pacientului in agonie, ce mai, ei sunt autosuficienti pt ca pot sa-si centreze singuri ca apoi sa dea cu capul. Mult prea nerealist din punctul meu de vedere... Mi-a placut in schimb abordarea serialului
"Bodies" – (pacat ca a fost mult prea scurt -parca 9 episoade- sau poate tocmai asta a fost un atu al serialului, la urma urmei este enervanta si prelungirea fortata a actiunii unui serial doar pt ca a fost la un moment dat un mare succes), facut de englezi si cu desfasurarea actiunii intr-o clinica de OG. Mi-a placut tocmai pt ca nu se aventurau prea mult in partea clinico-practica legata de medicina si astfel nu aveai ocazia sa numeri pe degete hibele de diagnostic sau de management terapeutic, in schimb scoteau in luminile rampei mancatoria dintre cadrele medicale. L-am gasit ca fiind unul dintre serialele cat de cat mai realiste.
In fine, to cut the long story short, am ajuns acum la aceeasi concluzie ca multi altii: viata bate filmul. Pe genunchi. Intotdeauna. Serialele astea sunt numai niste surogate ieftine si eficiente doar pana intri cu adevarat intr-o clinica. Pana incepi viata in spital si respiri medicina, simti medicina, mananci medicina pe paine, pana ajungi sa nu te desparti o clipa de medicina si asta pentru ca nu vrei dar si pentru ca nu mai poti sa te desprinzi de ea, de viata medicala... si viata este cu totul altfel decat in filmele lor americane...
