Medici nou-nascuti :)

Pentru toti cei care mai au curajul de a da admiterea la Medicina...

Entuziasm, curiozitate, vointa, inteligenta, carti, examene, nopti albe, dedicare, stiinta, descoperiri, munca, voluntariat, oameni, boli, suferinta, vindecare, arta, bucurie, zambete, respect, incredere, uimire, piedici, dezamagiri, tristete, lacrimi, ajutor, prieteni, altruism, speranta, realism, etica, multumire...

Enumerarea de mai sus nu este o salata de cuvinte. Nici nu este intamplatoare. Reprezinta nimic altceva decat coordonatele, in linii mari, fireste, ale vietii unui student la medicina. A se observa ca nu exista absoluturi, nu exista numai bine sau numai rau, nu exista numai alb sau numai negru, exista insa dualism, exista stari intermediare si asta pentru ca medicina nu este catusi de putin exacta. Nu este matematica. Este arta, este intr-o oarecare masura o poezie. Are propriul ritm si trebuie sa aiba si rima. Trezeste un melanj complex de trairi. Medicina este un stil de viata si totodata o lume. O lume intreaga, de sine statatoare, cu reguli proprii si cu putine influente din exterior. Medicina este o provocare continua, nu te lasa sa te plictisesti, nu te lasa sa-i scapi din mreje.

O data ce realizezi ca de fapt nu ideea de medicina este cea care te motiveaza, ca nu mesianismul adanc ingropat in subconstientul tau este determinant, ca nu parerea celor multi conteaza si ca de fapt altruismul, dorinta de a fi aproape de oameni in momentele lor cele mai grele, disponibilitatea de a ajuta oamenii fara sa astepti ceva in schimb, dorinta de a cunoaste, de a sti in amanunt mecanismele intime ce pun in miscare fiinta umana, de a tine pasul cu descoperirile stiintifice, ei bine din acel moment vei intelege ca iubesti medicina. Vei intelege ca rimezi in marea ei poezie. Vei intelege ca iti vei gasi un loc al tau in marea ei lume, un loc in care te vei simti bine, te vei simti tu si ca indiferent de greutatile intampinate, medicina NU te va dezamagi. Cel mult oamenii pot face asta.

Asa ca tu, cel care citesti aceste randuri, daca te regasesti in cele scrise, sa stii ca ai facut cea mai corecta alegere pentru tine. Sa nu te temi. Mai ai nevoie doar de vointa si un gram de entuziasm. Realismul il vei capata pe parcurs. Paradoxal, dar medicina te invata in acelasi timp cum poti ramane cu picioarele pe pamant in timp ce constientizezi ca singura ta limita nu este decat cerul, in ciuda aparentelor, in ciuda impresiei de cusca. Vei intra intr-o lume noua, te vei simti copil, vei vedea ca trebuie sa inveti sa mergi, sa intelegi, sa-i folosesti limbajul, sa faci cele mai bune alegeri (dupa ce vei fi facut deja cateva greseli), sa percepi lucrurile altfel, sa gasesti solutii iar pentru toate astea curiozitatea va fi cel mai bun combustibil. Un student la medicina nu este decat un copil la inceputul unei noi vieti,la inceputul unui mare joc. Cat de tineri si cat de batrani pot fi copiii...

Bine ai venit, suflete, in lumea noastra... incepi o noua viata, nu cativa ani de facultate.

Disclaimer:
Acest text scris de mine a aparut si in numarul din octombrie al revistei SSMB, "Viata Societatii" si a fost si atunci, ca si acum, dedicat boboceilor medicinisti. E drept ca admiterea va fi abia pe 22 iulie, insa stiind ca nu voi putea blogui la data aceea, am anticipat si am zis sa marchez evenimentul prin aceasta postare...

Multa bafta!
Anca

Tacerea mieilor

Motto:

"Atunci de ce tacerea asta

Atat de densa, de ingrozitoare?

Ba comunicam cu cei de dincolo

Tot timpul

Dar nu mai avem ce sa ne spunem"

Marin Sorescu, "Atunci"

A fost o vreme cand credeam ca studentii sunt o reala forta sociala. A fost o vreme cand credeam ca studentii sunt cei care pot incepe revolutii, sunt cei care au toate resursele unei transformari. A fost o vreme in care credeam ca studentii isi cunosc cel mai bine interesele si lupta pentru ele pana au castig de cauza. A fost o vreme cand percepeam studentii ca pe un personaj colectiv: o minte, o voce, o vointa, o directie de actiune. A fost o vreme...

Acum cand si eu sunt la randu-mi studenta (si nu de putina vreme) nu mai simt acealasi lucru. Acum nu mai vad personajul colectiv. Acum nu mai vad lupta pentru cauza comuna. Acum nu mai aud vocea. Totul e zgomot de fond. Nu se mai produce nicio coagulare. De ce? Am tot incercat sa caut raspunsul acestui «de ce ? ». N-as zice ca am reusit pe deplin sa-l gasesc. Nu-mi pot explica inca in mod complet fenomenul...

In jurul meu multi mustesc de nemultumire cand vorbesti cu ei, multi au ceva de comentat in particular. Totodata urmaresc si grupurile de discutii ale medicinistilor, forumurile si blogurile si observ ca pe acolo e tacere. De ce? Multi se plang ca nu sunt informati, ca sunt izolati si privati de dreptul lor de a avea acces la toate deciziile, la toate noutatile, la toate proiectele. Ei bine, eu tocmai partea asta nu o inteleg, aici apare contradictia, aici e salasul paradoxului...

Exista foarte multe surse de informare adresate specific studentilor medicinisti insa ajung sa cred ca pana la urma comoditatea este singura vinovata. Toti asteapta sa le aduca cineva de-a gata o lista exhaustiva cu informatiile necesare lor. Totul la un loc, un review la botul calului.

Fiind atat un fin observator cat si o persoana implicata activ in ceea ce inseamna forumuri & grupuri de discutii & bloguri cu caracter medical pot spune ca EXISTA informatia necesara. Exista chiar si dorinta de comunicare din partea celor ce share-uiesc informatia, insa totul sfarseste prin a fi de o maniera unilaterala nu pt ca asa se vrea ci pentru ca lumea nu participa la discutii. Pur si simplu iau la cunostiinta si atat. Feed-back-ul se lasa asteptat. Pe toate forumurile, grupurile, blogurile despre care vorbeam suntem mereu aceeasi oameni dispusi sa impartaseasca din informatie, restul... e tacere. Sunt incredibil de multi cei ce stau comozi in spatele monitorului, citesc informatiile aduse si atat, fara a imbunatatii in vreun fel calitatea/ cantitatea lor, fara a contribui cu un plus de informatie chiar daca o detin sau fara a-si exprima opinia personala.

Efectiv este imposibil sa scoti o vorba de la marea de useri inregistrati si abonati ca la un ziar decat daca apare cineva din senin care sa se revolte. Din acel moment incepe distractia. Incepe nebunia cu delimitarea taberelor imaginare, incepe paranoia etichetarilor, incepe sirul de acuzatii. Intotdeauna de vina sunt fie “sesemebistii”, fie “lesemebistii”, fie “somsistii”, fie “seseceristii” fie stiu si eu ce dumnezeu alta organizatie studenteasca mai exista in UMF de parca nu am fi toti o apa si-un pamant, toti egali in drepturi, toti studenti ai aceleiasi institutii.

Brusc a fi membru intr-o astfel de organizatie iti atarna o tinichea de coada... de ce? Inteleg ca cine e interesat de avantajele respectivului grup e liber sa se inscrie cum este apoi liber sa se retraga in caz ca este dezamagit. Atata vreme cat esti constient de avantajele si dezavantajele in a fi sau a nu fi membru, nu ai dreptul sa comentezi statutul celorlati. A fost decizia ta in a te afilia sau nu unei organizatii studentesti. Informatiile despre proiectele lor circula si in afara, nu sunt o casta inchisa la fel cum si informatiile de interes general sunt absolut la liber .

N-as fi crezut ca poate fi necesara vreodata urmatoarea precizare, insa situatia din ultima vreme ma obliga sa o subliniez: grupurile de discutii nu sunt doar pentru membri, se poate inscrie oricine. Astfel, cel mai mare grup de discutii , cel al sesemebeului este LA LIBER pt toata lumea, in sensul ca oricine poate da click pe butonul de join fie ca e membru sau nu, doh. Decizia de a te inscrie in grup pt a primi informatiile iti apartine personal, asa ca NU poti spune ca ssmb-ul refuza sa comunice tuturor studentilor noutatile ci ca TU personal iti vei fi refuzat in mod deliberat dreptul la informare...

Revenind...cam asta e singura situatie in care exista un soi de discutii, adica situatia pseudorevoltelor interne pe un camp de lupta virtual. Si e mult spus "discutie" nefiind ceva constructiv ci mai degraba un circ in toata regula. In general nimeni nu asteapta un raspuns, doar aunca niste acuzatii in general bazate pe zvonistica, nu exista respect pentru ceilalti colegi, totul abunda in sarcasm pentru ca toti capata curaj doar din spatele unui nick-name. In final nu se rezolva nimic, nici nu ar avea cum, caci nimeni nu propune si niste solutii, se termina doar cu niste orgolii ranite, alte frustrari acumulate aiurea si eventual o imagine si mai sifonata a medicinistilor in general tinand cont ca oricine poate avea acces la toate discutiile astea.

In fine, incercari timide de comunicare se mai fac inainte de examene cand fiecare cere cate o impresie despre un examen, un prof, o grila, o atentie, o maslina, o scobitoare straina. Deci strict cand cineva are nevoie urgenta de ceva. Daca are noroc i se va raspunde, daca nu, nu, si asta pentru ca numai cateva persoane, mereu aceleasi, sunt dispuse sa dea raspunsuri.

In restul timpului este liniste. shhhh... sa nu deranjam... shhh... dormiti linistiti

Concluzia mea este ca indiferent cat de multe grupuri de discutii am avea, tot fara folos ar fi din moment ce pe multitudinea de forumuri/ grupuri/bloguri existente deja bate vantul... Pur si simplu NU STIM SA COMUNICAM. Suntem o adunatura de autisti, fiecare cu interesul personal, fiecare pentru el. Nu mai suntem de mult un personaj colectiv, nu ne mai stim interesele comune si nici nu suntem dispusi sa imbunatatim situatia asta. Ne complacem. Suntem comozi si autosuficienti. Nu mai avem ce sa ne spunem. Nu ne mai cunoastem si nu ne mai respectam reciproc. Nu mai suntem colegi. Ne invidiem fara sens. Nu ne mai coagulam...

De ce?

Ei bine, eu una nu am gasit inca raspunsul...

A fost o vreme cand aveam pretentii de la noi ca studenti...

Despre ghinion...

Hello again people :)

M-am gandit ca ar fi o idee buna sa mai scriu din cand in cand si cate o intamplare de prin spitale, ca tot scrie acolo sus pe bannerul blogului, frumos si galben ca o privire blanda si icterica : “Acum se-nsira scene de spital...”.

Astfel, postul din ziua de azi va fi cumva in oglinda fata de precedentul pentru ca vrea sa sublinieze micile ghinioane ale vietii. Ghinioanele alea nesuferite, aparent neimportante si atat de amuzante pentru cei din jur. Ghinioanele alea ciulinoase care o data agatate de tine nu te mai lasa neam si iti contureaza in timp, incet si sigur, tot mai grosolan, o anumita imagine. Toti te vor recunoaste pe baza vesnicului tau ghinion si tu vei tinde sa te identifici cu acesta, sa-l accepti, sa-l asimilezi si sa-l introduci treptat treptat in sfera normalului tau cotidian, legatura dintre tine si micul tau ghinion devenind in timp atat de intima incat veti fi indisociabili, veti fi un tot unitar, vei fi o emblema a ghinionului insasi.

Ei bine asa este si ea. Colega mea. Pentru ca postarea asta a fost inspirata din viata ei. Ei bine, ghinionul pluteste in jurul ei precum mirosul de pucioasa in jurul lui Belzebut. A nu se interpreta prea profund comparatia pentru ca nu e cea mai potrivita, dar in lipsa de altceva merge (merge pana citeste ea ce scriu si atunci probabil sfarsitul meu va fi crunt).

Sa ma explic. Pentru vietuitoarele din spital, indiferent de regnul de care apartin, indiferent ca sunt cea mai slaba veriga a lantului trofic medical ( a se citi studenti) sau din contra, combustibilul tuturor, cheia proceselor lor metabolice si demareurul neurotransmitatorilor din orisice circuit neuronal mai mult sau mai putin folosit, este, a fost si va fi pentru totdeauna CAFEAUA si numai CAFEAUA. Fara cafea esti un om mort, nu existi. Beneficiile cafelei sunt multiple astfel incat devine de neinlocuit. Plus ca iti ofera si pretextul perfect pt o conversatie lejera cu ceilalti consumatori, iti ofera sansa descarcarii de endorfine si, sa nu neglijam nici faptul ca in functie de calitatea cafelei de la automatul spitalului iti poti face o idee despre calitatea stagiului pe care il vei desfasura in respectiva institutie. Adicatelea iti creste calitatea vietii daca este buna cafeaua a nu se intelege ca ghicim in zat de cafea subiectele care vor pica la examen. Neah. Doar sunt oameni de stiinta ce naiba.

Astfel, fiecare zi trebuie musai sa inceapa cu o cafea la spital. Automatele de cafea de prin spitale, credeti sau nu, tind eu sa cred tot mai mult ca dezvolta un soi de inteligenta primitiva, astfel incat uneori au vointa proprie. Experienta mea cu automatele de cafea este vasta. La fel si a colegilor mei. Deasemenea si experienta ei. Ea fiind colega de grupa cu mine, cafelele le bem dimineata, inevitabil impreuna astfel incat am putut observa indeaproape fenomenul.

Eu una nu am avut decat foarte rar probleme in procurarea licorii atat de necesare inceputului de zi, insa ea este in cel mai evident mod urmarita de ghinionul cafelelor si de conspiratia tacuta a automatelor de cafea din spitalele bucurestene. Astfel, stagiu de stagiu, dimineata de dimineata, ei trebuie sa i se intample cate un necaz la automatul de cafea. Oamenilor obisnuiti le sunt refuzate bancnotele indoite sau in cel mai rau caz constata ca nu le sunt primiti banii pt ca aparatul nu mai are ingredientele necesare. In cazul ei lucrurile nu stau asa. Nici nu aveau cum, doar este regina neincoronata a ghinionului in procurarea cafelei.

Totul a inceput cred ca prin Cantacuzino daca nu ma insel. A introdus bancnota, a selectat optiunea dar cafeaua ei nu a mai aparut niciodata. Ar putea sa o mai astepte si azi si degeaba. In timp evolutia se inrautateste, ajungem in stagiu in Fundeni. Aici tot asa, aparatul ii ia banii si in loc sa-i livreze o cafeluta buna si aromata ii da un pahar plin cu apa fiarta. Alt stagiu, alta patanie: Sf Ioan – introduce bancnota, selecteaza espreso, primeste paharul cu zahar si doua betisoare de amestecat cafeaua care era de-a dreptul sublima dar lipsea cu desavarsire. Floreasca – primeste paharul gol golut. Colentina – de data asta, minune, aparatul se pare ca a placut-o, dupa ce i-a primit banii si ea a selectat comanda, apare un val de cafea, insa fara pahar. Si toate astea culminand cu episodul de azi, din Parhon, cand dupa ce eu mi-am luat fericita paharelul plin cu licoarea magica, a venit randul ei sa-si selecteze optiunea pt cafea. Toate bune si frumoase (noi urmaream cu atentie aparatul, date fiind numeroasele precedente), apare paharul, se aude zgomotul caderii zaharului in pahar, porneste jetul de cafea, se vede cum se umple paharul, se umple, se umpleeeeee si... si cade, fireste, gravitational, sub propria-i greutate, imprastiindu-se in lacasul lui, inainte ca aparatul sa apuce sa afiseze “toggliere il produtto”. Nici nu stiu daca are rost sa mai spun ca si-a fortat norocul inexistent, introducand o noua bancnota totul doar pentru a asista inca o data neputincioasa la varsarea mult doritului ei pahar cu cafea...

Asta mi se pare unul dintre cele mai mari mici ghinioane pe care le poti avea in mod constant in viata. Sa ti se refuze de catre soarta sansa de a savura cafeaua de zi cu zi este mai mult decat eu as putea indura. Deh...cine are noroc, are. Cine n-are, n-are... vorba cantecului. Ea ramane insa o luptatoare, persevereaza si e in stare sa moara de gat cu automatele de cafea, atitudine care, in definitiv este de admirat. Isi urmeaza visul: acela de a reusi sa bea in cele din urma o cafea de la un automat din spital si asta, daca se poate, fara prea multe peripetii. Probabil va veni si acest moment mult asteptat drept rasplata, momentul in care astrele se vor alinia favorabil, zeii vor zambi ingaduitori din taria cerurilor, iar vantul va adia cald, dinspre sud, ca o mangaiere de mama pe obrazul unui copil trist. Va veni si ziua cafelei si o vom sarbatori cum se cuvine :)

Despre noroc...

Nu, nu despre bere. Despre norocul inteles ca sansa sau destin sau soarta…

Te- ai gandit vreoadata in ce anume ti-ai cuantifica norocul?
Ce parametru i-ai gasi?
Ce ar trebui sa ti se intample ca sa te consideri norocos?

Eu ma consider o persoana norocoasa. Nu atribui tocmai o mare importanta, sau in fine, nu o importanta covarsitoare, aspectelor astora ale vietii conturate vag prin expresii ca “ noroc”, “sansa”,“destin”, “soarta” sau chiar, de ce nu, “karma”. Nu. Sunt probabil dovada vie a ceea ce inseamna o persoana cu locus de control intern. Cu toate astea sunt insa unele intamplari din viata mea, inexplicabile altfel, intamplari pe care nu le pot asocia decat cu sansa, intamplari care s-au dovedit a avea un caracter decisiv, s-au dovedit a fi puncte de cotitura in “constructia” a ceea ce sunt eu acum ca fire, ca mentalitate, ca om cu principii. Intr-adevar, a depins foarte mult cum am stiut eu sa profit de situatiile respective dar meritul "norocului" a fost acela de initiator, de a aprinde scanteia...

Nu ma consider norocoasa pt ca as fi castigat potul cel mare la loto pentru ca nu l-am castigat (inca :P ), cum nu ma consider nici ghinionista pt ca nu l-am castigat. Nu ma consider ghinionista pentru ca mi s-au inchis usile de la metrou in fata. Nu ma consider ghinionista cand ma prinde ploaia in scurtul drum de la statia de troleu si pana acasa. Nu ma consider ghinionista pentru ca nu gasesc sa-mi cumpar atunci cand am eu chef stiu eu ce pereche de pantaloni. Nu ma consider ghinionista cand nu-mi pica subiecul preferat la examen. Cu toate cele insirate mai sus ma descurc oricum, pe cont propriu ca sa spun asa. Si la urma urmei nici nu sunt niste lucruri de o importanta foarte mare, doar mici nimicuri ale vietii cotidiene care se pot managerui foarte usor, fara niciun efort supraomenesc astfel incat sa fie evitate. Iar atunci cand nu pot fi evitate ele dau pur si simplu culoare vietii.

Ma consider insa o rasfatata a sortii cand ma gandesc la persoanele pe care am ajuns, intr-un fel sau altul, mai bizar sau mai putin bizar, sa le cunosc. Asa imi cuantific eu norocul personal: in calitatea persoanelor pe care le-am intalnit in viata mea. Asta este ceea ce numesc eu noroc. Imi este suficient si sa stiu ca exista astfel de pesoane ca sa am o liniste si o multumire interioara. Si atribui asta intr-adevar norocului pentru ca este fara dar si poate un noroc chior sa gasesc in lumea asta mare si nebuna suficiente persoane pe care sa le pot admira, pe care sa le pot respecta pt ceea ce fac, pentru cum fac si pentru ceea ce sunt in definitiv. Am avut sansa ca atunci cand aveam nevoie de modele sa le intalnesc. Si asta a contat foarte mult. Conteaza inca si incerc la randu-mi pe de o parte sa nu dezamagesc si pe de alta parte sa intorc serviciul, ajutandu-i pe ceilalti pe cat posibil. Si vine firesc, doar pentru ca pot.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Cantece fara tara

Motto:
"Mama noastra de noi toti
Tara de tampiti si hoti...
Sa te-ascunzi de ea nu poti!"
Ada Milea

Ti s-a intamplat vreodata sa te opresti in drum si sa te uiti in jurul tau?
Daca da, atunci ...

...Ti s-a intamplat sa observi absenta zambetelor sincere de pe fetele celor din jur?
...Ti s-a intamplat sa vezi cum toti ceilalti cauta motiv de cearta, cum toti ceilalti arunca in stanga si in dreapta, gratuit, bolovani de sarcasm si ironie catusi de putin fina?
...Ti s-a intamplat sa simti invidia in privirea altcuiva pentru cel mai neinsemnat lucru pe care ti-l poti imagina?
...Ti s-a intamplat sa te scarbeasca vedetismul nefondat al celor multi?
...Ti s-a intamplat sa te lovesti de ignoranta si superficialitatea putreda a majoritatii?
...Ti s-a intamplat sa te saturi de prejudecati, de sabloane si vederi tubulare?
...Ti s-a intamplat sa incerci sa faci concret ceva si sa nu reusesti din cauza celorlalti?
...Ti s-a intamplat sa crezi ca toti vor fi de partea ta intr-o actiune oarecare pentru simplul motiv ca ei se plansesera pana atunci de anumite neajunsuri, iar cand vei fi ajuns in miezul problemei sa te trezesti singur, sa realizezi ca toti erau cu tine doar cu vorba, iar cand a fost nevoie de actiune au dat inapoi resemnandu-se cu oribilul, cu sinucigasul gand “ lasa, mai, ca merge-asa”?
...Ti s-a intamplat sa te simti strain fata de toti cei pe care ii cunosti si cu care odinioara ai copilarit si ai imapartit aceleasi visuri?
...Ti s-a intamplat sa simti ca te plafonezi daca nu schimbi ceva?
...Ti s-a intamplat sa realizezi ca perspectivele iti sunt limitate in mod artificial?
...Ti s-a intamplat sa ai convingerea ca te-ai saturat sa te complaci si ca nu a venit inca timpul sa fii blazat?
...Ti s-a intamplat sa te simti dezradacinat si alienat in propria ta tara?
...Ti s-a intamplat sa te intrebi ce cauti tu aici?

Ei bine, daca pentru multe dintre intrebarile de mai sus raspunsul tau este unul afirmativ, afla ca nu esti singur...

Suntem multi in situatia asta.
Suntem multi care am facut tot posibilul sa vedem jumatatea plina a paharului.
Suntem multi care ne-am autoconvins o vreme ca totul va fi bine candva.
Suntem multi care am incercat sa ne batem cu morile de vant.
Suntem multi insa nu suficienti pentru a face o schimbare la un alt nivel decat cel individual...

Nu putem spera la nesfarsit intr-o rezolvare de tipul deux-ex-machina a vietii noastre... Idealismul este focul ce ne pune in miscare intreaga fiinta, idealismul si entuziasmul fac minuni in doze potrivite si combinate cu un dram de relism, insa idealismul asta ce ne caracterizeaza se poate pierde... la fel si entuziasmul. Compromisurile le imblanzesc, le inmoaie, le sufoca pana la disparitie...Romania nu e compatibila cu asa ceva.

Romania nu e compatibila cu viata idealurilor mele...

Cand toate astea te deviaza de la calea ta e timpul sa iei o decizie.
Nu usoara. Nu imediata. Poate nici macar perfecta ci o decizie de necesitate...

Trebuie sa-ti iei idealismul, sa-ti iei sperantele, sa-ti iei visele, sa le imapchetezi strans in inima ta pentru a nu le pierde si sa pleci. Sa-ti cauti nu doar o nisa ci lumea ta. Totul este posibil. Nu usor, e drept. Trebuie sa stii exact ce vrei si sa fii dispus sa faci eforturi, insa nu ai cum sa dai gresi atata vreme cat iti vei pastra dramul de idealism si entuziasm salvat de acasa.

Cred ca iti poti gasi ritmul, iti poti gasi rima in alt cantec de pe marea scena a lumii...

To whom it may concern...

Pediatric Resources:

1. http://www.aap.org/profed.html - American Academy of Pediatrics

2. http://www.childrenshospital.org/newsroom/formNewsletter.cfm - subscribe to newsletter via e-mail (Children’s Hospital Boston)

3. http://www.rileychildrenshospital.com/physicians/links.jsp

4. http://www.paediatrics.info - MCQ, cases , news, guidelines etc

5. http://www.yourchildshealth.nhs.uk

6. http://www.pediatriceducation.org/

7. http://newborns.stanford.edu/PhotoGallery/

8. http://www.hawaii.edu/medicine/pediatrics/pedtext/

9. https://www.cchs.net/pediatricradiology/ - Pediatric radiology

10. http://podcasts.bmj.com/journal-adc - Archives of Disease in Childhood, BMJ

11. http://www.medscape.com/index/section_1668_0 - Pediatric interactive clinical cases index

12. http://www.rch.org.au/clinicalguide/cpg.cfm?tabnav=all - Clinical Practice Guidelines, The Royal Children’s Hospital, Melbourne

13. http://www.merck.com/mmpe/sec19.html

14. http://www.bestbets.org/database/browse-by-topic.php?CategoryID=236 – Best Evidence Topics, Peds

15. http://content.nejm.org/cgi/collection/neonatal_medicine

16. http://www.virtualpediatrichospital.org/

Daca mai stiti si alte link-uri pe aceeasi tema vasta a pediatriei, please share :D

PS: in week-end ma duc la un work-shop de PALS... can't wait :D :D :D

The time is near...

Hippity, hoppity, Easter's on it's way :D

Pentru ca nu prevad sa ne mai citim zilele astea in timp util, ma opresc sa va urez inca de pe acum Sarbatori fericite si pline de lumina alaturi de cei dragi. Si, da , sa nu uit, sa va calce pragul si un iepuroi mare, pufos si, mai ales, incarcat cu daruri :)

Ne citim dupa Paste

Anca

Pentru ca putem

Campania "inima copiilor" pentru departamentul de chirurgie cardiaca din cadrul spitalulului Maria Sklodowska Curie (fost Budimex)

License to drill :)

Q: Cand stii ca a venit primavara in Berceni?

A: Cand auzi cum incep bormasinile sa zumzaie din zori si pana-n seara :P

zic si eu :)

Lectura de placere

Mi-era dor sa citesc…sa citesc orice altceva nelegat de medicina, sa-mi deturneze sirul “gandirii medicale” . Aveam nevoie de o trepanatie literara sa-mi elibereze creierul din stransoarea inepuizabilelor subiecte medicale si pt asta trebuia sa gasesc o carte de beletristica, preferabil din lista mea imaginara de “most wanted books”. Si am gasit-o. Era pe raft in ... hipermarket. Am gasit-o in locul in care n-as fi cautat-o si in momentul in care oricum ma hotarasem sa fac aproape orice pt a o achizitiona. Cred ca mai degraba m-a gasit cartea pe mine :). Surpriza a fost sa o gasesc si la jumatate de pret, ce sa zic, dublu noroc :). Desi se spune, pe buna dreptate, sa nu judeci o carte dupa coperta, ei bine, noua mea carte are paginile de un alb imaculat, coperti cartonate si imbracate frumos, un semn frumos si alb si , mai ales, un miros ametitor de carte noua ... chiar imi place :).

Este momentul sa va fac si cunostinta: cartea este una cu o poveste interesanta in spate, povestea asta fiind de fapt combustibilul curiozitatii mele (de cca un an de zile tot oscilez: "sa cumpar cartea/sa nu cumpar cartea/sa cumpar cartea"...etc). In fine, e vorba in propozitie despre “Versetele satanice” ale lui Salman Rushdie. Presupun ca stiti ca in urma scrierii acestei carti, Rushdie a fost condamnat la moarte de catre ayatollahul Iranului pt ca a blasfemiat coranul/islamul. Fatwa lansata de acesta a stat la baza unui lant de crime, victimele fiind persoane implicate in publicarea cartii. Acum nimeni nu stie cu exactitate unde se afla Rushdie, fiind sub protectia serviciilor secrete britanice. Pt mai multe detalii, use google :)

Deocamdata nu am citit foarte mult, ma apropii cu pasi repezi de pagina 200 din 650, insa pot spune ca ... imi place cartea. Titlul induce cumva in eroare. Totul este pura beletristica si desi nu am parcurs mare parte din carte am avut timp sa observ cele 2 fire epice urmarite: acela al lui Gibreel-arhangelul vs cel al lui Gibreel-starul bolliwoodian, fiecare visul celuilalt, in realitate doar spasmele mintii schizofrenice ale lui Gibreel Farishta. Totodata este un roman care efectiv picteaza India, ti-o asterne ca pe o panza viu colorata in fata ochilor si suprapune un puzzle al trairilor personajelor, conturand dezradacinarea, neapartenenta si suferinta determinata...Mai citesc insa, s-ar putea ca ideile sa mi se schimbe pe parcurs ce mai aflu amanunte :P. Aaah, nu in ultimul rand, cartea e scrisa intr-un stil cumva paradoxal, dar care se potriveste de minune cu discrepanta dintre cele doua fire epice (vremurile de acum 2000 si ceva de ani si bolliwoodul secolului 20): se trece repede de la cuvintele si denumirile ce caracterizeaza cel mai bine lumea moderna la stilul cald, linistitor, pe care il cunosc din povestile arabe citite in copilarie, din 1001 de nopti :)

Probabil ca nu voi intelege niciodata “Versetele satanice” pana la adevarata sa esenta, eu nefiind o fina cunoscatoare a islamului, nici macar a altor religii. Nu pot avea decat o perspectiva subiectiva si cel mult printr-o foooarte diluata cultura religioasa ortodoxa, lucru care ma tine departe de anumite aspecte si anumite intelesuri, imi umbreste anumite simboluri. Cu toate astea simt ca, intr-un fel sau altul, cartea asta a fost scrisa si...pt mine :)

PS: la casa de marcat din Hipermarket, undeva, cum altfel, decat in insoritul Berceni... Sampon pt pisici-17,9 lei. gel antibacterian - 5,6 lei. Ceai alb - 8,1 lei. "Versetele satanice" - 35,9 lei. Expresia de pe fata casierei la vederea titlului cartii - de nepretuit !!! :)) pt toate celelalte exista, ei bine, exista junghiul ala de card de la beredeu, isic-ul ala inghitit cu noduri ...

Alegorie

Motto:

"Any delusions of Free Will he harbored now must be merely the prisoner rattling his cage. His curse lay in the fact that he saw the cage. HE SAW IT!"

Frank Herbert - "Dune"

Am intrat de buna voie, cu idealism de copil, intr-o lume pe care nu o cunosteam. Eram asa de mica in lumea asta ca nici nu facusem ochi. Totul era scufundat in intuneric. Incet-incet am inceput sa vad, sa-i vad lumina, am inceput sa cunosc. Si mi-a placut. Era lumea mea si o iubeam nespus, era singura pe care o cunosteam. Am crescut si am inceput sa-i vad si neajunsurile, am inceput sa-i simt suferintele si sa-i cunosc rateurile. Am ajuns pana intr-acolo unde o cunosteam intru totul si lumea mea nu era decat o mare camera cu patru colturi. O stiam din perete in perete, metru cu metru, colt cu colt. Si eram multi in lumea-mea-ca-o camera iar peretii ei erau murdari. Cand am incercat sa le sterg mizeria am aflat. Peretii erau de sticla. Lumea mea ca o camera era o singura lume dintr-o multitudine de alte lumi paralele. Si am vazut. Am vazut dincolo... Lumea- mea- ca- o -camera nu este decat o cusca. Si eu vedeam cusca asta acum, o simteam, o constientizam iar eu crescusem prea mare pentru ea.

Nehotararea m-a cuprins asa cum apa se imbiba intr-o hartie... sa ies din camera- mea-ca- o - lume? stiu ca vreau intr-o camera la mansarda...vreau sa fiu aproape de cer...sa trag draperia aurorei boreale si sa citesc la lumina stelelor... Ce riscuri imi pot asuma insa? Cat de mari? Si cu toate astea cusca in care sunt imi da un vag sentiment de siguranta. si imi place siguranta asta. e catifeleta si calda... camera -mea- ca-o-lume o cunosc perfect, o stapanesc, dar sa raman in ea inseamna sa ma resemnez si sa-i accept regulile, constienta ca nu o voi putea schimba, constienta ca va trebui sa stau mereu chircita si fara dreptul de a ma vaita. Si iarasi, alte camere sunt mult mai mari, mai luminoase, mai aproape de stele si mult mai putin aglomerate...as putea oare sa ajung acolo? La mansarda visurilor mele?

Am nevoie de o mana intinsa, am nevoie sa ma agat de ceva, de ceva cat de mic ca sa-mi iau avant si sa sar din camera-mea-ca-o-lume. Ah, nu am spus, dar din camera-mea-ca-o-cusca, din camera-mea-ca-o-lume, se poate iesi doar prin tavan...am nevoie de o trambulina si de un gram de nebunie sa scap de frica de inaltimi... si...si...

...Si m-am intors in punctul din care am plecat, in fix acelasi punct dar la un nivel superior. Drumul meu fost o frantura de spirala. Am sperat la o evolutie liniara. N-a fost sa fie. Am revenit insa la punctul cu aproximativ aceleasi coordonate, punctul de care am fugit, de care am vrut poate cu cea mai mare inversunare sa scap, punctul din viata mea caracterizat de cea mai sfasietoare nehotarare. Nehotararea mea nu este ca a tuturor. Nehotararea mea ma consuma, rupe din mine, ma macina. Stau agatata de un cui intre 2 camere, ca un tablou asezat undeva sus. ...orice intarziere nu face decat ca praful sa ma acopere incet-incet... Sunt un lift blocat intre 2 etaje...

Si e din nou intuneric...in mansarda mea e intuneric ca la inceput...

Alt soi de lectie...

De dimineata tot am ceva procese de constiinta. Ma framanta o noua chestiune. Sa vedeti de la ce a pornit...

Astazi, pe unul dintre holurile labirintice ale spitalului unde imi fac veacul am vazut o pustoaica. Nimic spectaculos pana aici, mai ales tinand cont ca e vorba in propozitie despre un spital de copii. Ei bine, pustoaica era pe la vreo 14 -15 ani si imbracata strident cu bling-bling-uri si zorzoane in trend, adidasi galbeni, vesta galbena, geanta aurie si diverse alte accesori vestimentare sau nu, mai mult sau mai putin utile, astfel incat sa intregeasca tabloul clasic pitipongesc. Instinctiv, mintea mea in gandul ei ranjeste rautacios si zice: “ieteee ce vad: un exemplar de pitzi mic! Hi hi ha ha”.

In urmatoarea secunda o recunosc. O vazusem zilele trecute si acum se externa. Alta secunda trece grea peste mine. Remuscarile isi fac simtite prezenta. Efectiv mi-a fost jena ca am gandit ceea ce am gandit despre pustoaica. In minte mi-au revenit dureros detaliile cazului ei, insiruite ca la carte, inlantuite si ritmate ca versurile unui blestem...un sindrom genetic, inobservabil cand copila e imbracata “de strada” , de altfel ea nici nu constientizeaza implicatiile bolii ei si ma tem ca nici parintii ei. Aparent este un copil normal, obisnuit, cu toate deprinderile varstei respective. Nitel cam obraznica si prostuta dar asta nu e anormal pt cei 14 ani jumate ai ei. In aparenta era imaginea clasica a pustoaicelor de 14 ani care isi doresc propria emancipare, care vor sa fie la moda, care isi cauta apartenenta in diverse grupuri, care vor sa iasa in evidenta. Era intruchiparea profilului adolescentului normal.

Ma uitam lung cum pleaca din spital si ma gandeam cum mi-am schimbat brusc opinia si, mai ales, ma intrebam eu pe mine de ce a fost nevoie oare de detaliile unui destin dureros ca sa ma opresc din a pune o eticheta? La urma urmei ce anume mi-ar da mie dreptul sa o judec pe ea sau pe oricare alta asa numita “pitzi”... sau orice alta persoana in general? Toti avem aceleasi libertati, aceleasi drepturi, fiecare se imbraca cum vrea, face ce vrea , atata vreme cat nu incalca libertatile altcuiva, ori ea chiar nu avea cum sa incalce libertatile mele, de exemplu.

Pentru a mia oara mi-am reamintit ca nu am motive sa judec dupa aparente, dupa toate nimicurile astea precum vestimentatia, culoarea parului sau a pielii, etnie, sau alti pseudomarkeri jenanti inradacinati in judecatile stereotipale ale tuturor superficialilor. De fapt nu am motive sa judec. Punct. Pana la urma cine sunt eu in marea schema a universului sa emit judecati de valoare ?

Oare faptul ca si eu am etichetat o persoana conform unui trend (tre’ sa recunoastem ca este la moda termenul de pitzipoanca si ca e un adevarat sport sa le recunosti pe strada si sa razi de ele) nu ma face si pe mine sa port o alta eticheta, sa fiu o alta oaie dintr-o mare turma?

Mi-a parut rau. Inca imi pare rau.
Raman doar cu palida consolare ca a fost un soi de lectie din care am avut ceva de invatat...

Paradox...

Motto:
"De bine de rau, ne croim drum pe zile de imprumut"

Frank Herbert - "Dune"

Nu stiu cum se face dar eu simt mereu ca nu am timp...

Fie ca am multe de rezolvat fie ca nu am cine-stie-ce de facut, simt asa o nevoie viscerala de si mai mult timp, de o zi mai lunga de 24 de ore. Toate astea fara sa ajung vreodata sa-mi depasesc termenul limita pt stiu-io-ce proiect/proiectel.

Am asa o anxietate sau nu tocmai "anxietate", o ceva care nu poate fi exprimat in cuvinte, o traire care imi spune ca nu am timp si asta nu doar pentru cele 24 de ore ale zilei ci si asa in viata...ca nu am timp sa fac cate as vrea io sa fac, sa vad cate as vrea io sa vad, sa aud cate as vrea io sa aud, sa citesc cate as vrea io sa citesc si sa traiesc cat as vrea io sa traiesc.

E clar ca azi nu am cuvintele la mine si nu ma pot exprima foarte coerent. Revin cand imi regasesc cuvintele si cand mai imi fac nitel timp...

Ma gandeam insa, plecand de la premiza ca nu am niciodata timp, ce paradox ar fi sa reusesc sa-mi fac timp pentru un "curs" de managementul timpului...

Ping-pong

Motto:

"Putin imi pasa mie

de noutatile voastre.

Eu vin cu noutatile mele."

Marin Sorescu-"Jurnal intim"

Va amintiti cu siguranta de interviul dat de ministrul Bazac ziarului Adevarul, interviu care a involburat marea de medici rezidenti si nu numai. Poate nu ati aflat, desi mi-e greu sa cred, dar in aceeasi zi in care a aparut articolul in ziar, spre seara, ministrul sanatatii a aparut si la o emisiune televizata, mai exact, la "Editie speciala" pe TVR 1, unde, a sutinut raspicat, printre altele, aceleasi gogomanii referitoare la salariul minim al rezidentilor. Pe parcursul emisiunii a mai incercat sa mai dreaga busuiocul fastacindu-se ca se refera la salariul mediu al rezidentilor atunci cand moderatorul l-a informat ca se primesc telefoane in regie de la medicii rezidenti care sustin cu totul altceva.



Acesta a fost declicul. A fost fluierul de inceput de meci.

Toata suflarea medicinista s-a autosesizat, motiv pt care AMR-ul a luat prompt atitudine si a oferit o declaratie de presa in care arata cum insasi ministrul sanatatii dezinformeaza opinia publica si cere o dezmintire din partea sa.

Mingea este ridicata la fileu.

Fireste, ministrul apare si el la atac si raspunde in mod zeflemitor pe site-ul MS-ului unde mai intareste o data cele declarate mass-mediei, subliniind faptul ca in niciun caz nu dezinformeaza, mai mult, ne ofera bonus argumentele statistice pe tava pt a ne lamuri de infinita sa nevinovatie si corectitudine. Citind insa "argumentele statistice" ai parte de o alta surpriza...raportarea se face, la cine credeti, la rezidentii de...anapat si ML. Cred ca am cobit in postarea anterioara cand am pomenit de ei ca sunt niste raritati.

Ma rog, pe scurt, reiese ca este calculata o medie aritmetica (!!!) intre salariul de incadrare de 1019 lei al muritorilor de rand numiti si medici rezidenti si cel al rezidentilor de anapat/ML iar rezultatul da pe undeva pe langa cifra pe care ne-o tot flutura ministrul prin fata ochilor de cateva zile... Eu cred... nu, nu... eu sunt convinsa ca oamenii care au facut calculele astea au cunostinte de matematica si statistica similare cantitativ si calitativ cu ale mele. Iar cine are curajul sa le publice si sa le sustina corectitudinea cu mult patos pana in panzele albe deasemeni. Adica acolo ceva care tinde spre zero...Asta doar daca...dar nu, nu, n-are rost sa fiu paranoica...doar daca nu este vorba la mijloc de o rea vointa si o mica strategie de manipulare...



AMR-ul revine pe contraatac in forta astazi, asa cum este si firesc in situatia data, si cere demisia ministrului infatuat.

Mingea ajunge din nou in terenul celor de la minister.

Astept cu nerabdare si infinita curiozitate eschiva penibila ce va veni din partea acestora...
C-asa-i in tenis...

PS: lectura comunicatelor de presa a ambelor parti este obligatorie pt intelegerea si trairea desfasurarii evenimentelor.

Revista presei...

Buuun, s-a terminat vacanta, am fost la stagiu, am stat la stagiu- ca veni vorba: mare nebunie azi la UPU, nu pricep de ce lunea e mereu cea mai aglomerata zi-, am dat lucrarea saptamanala, am stat pana si la curs (doar eram plina de energie dupa vacanta), am plecat de la spital si am ajuns, ca omul, acasa. Asta asa bref, in loc de introducere si in loc de "saru'mana fa, buna ziua ba".

Ajunsa acasa in coltul meu prafuit de galaxie bucuresteana, dupa ce-mi arunc toate cele pe birou/pe langa birou, dupa ce scap si de matzone, dau drumul la calculator si ma asez confortabil, cu o cana maaaaare de cafea buna sa mai citesc una alta, incepand cu mailurile, continuand cu forumurile (btw - ai naibii spammeri ce ma seaca sa dau zi de zi banuri si sa dezactivez conturi) si terminand cu niste ziare online...

Ei bine, cand ajung la partea cu "ziarele -online", soarta imi rezerva o surpriza: ministrul sanatatii da un interviu amplu ziarului "Adevarul". Imi zic in sinea mea - "Moaaa, asta e de citit" si ma pun pe treaba. Lectura decurge alene pana cand ma blochez la un paragraf. Asa sunt eu: daca o chestie mi se pare ne-la-locul ei intr-un document scris, pur si simplu nu pot sa trec mai departe, imi pun prea multe intrebari si se face un stufaris de nelamuriri peste care nu pot trece. De data asta m-am blocat dupa ce citisem, stiu si eu, sa zic 20-30% din articol. Sa vedeti ce spune nenea ministrul astfel incat sa reuseasca sa-mi faca mintea sa-mi stea in loc :

" Este normal ca un medic din spital să lucreze
pentru 1.000 de lei pe lună?
-Eu nu cred că există vreun medic de spital care lucrează pentru 1.000 de
lei pe lună. Din toate statisticile pe care le am eu, un medic rezident, care este treapta cea mai mică de pregătire,
are minimum salariul de 1. 900 de lei. Şi are 1. 900 de lei
ţinând cont că nu are gărzi şi sporuri"

Ma stiti, eu cu matematica nu ma inteleg tocmai bine, asa ca am stat calma si mi-am facut cu mult sange rece un calcul scurt pe hartie, cu creionul, inainte sa apuc sa ma enervez (nu care cumva sa-mi consum energia atat de importanta pe niste fleacuri inchipuite) si, dupa cunostintele mele limitate de matematica, rezultatul calculelor arata cam asa: 1.900 lei noi = 1900 x 10.000 = 19.000.000 de lei vechi !!! Ori, stau eu si ma intreb acum retoric: ce rezident are un salariu de 19 milioane de lei vechi , in afara de raritatile de rezidenti pe anapat??? Si plus de asta, chiar ma intreb cator rezidenti li se platesc garzile pe care le fac, sau cei care teoretic au garzile platite (adica cei din ani mari), oare au intr-adevar toate garzile la care ei sunt efectiv in linia a 2 a la garda platite? Presupun ca intuiti macar raspunsurile corecte daca nu cumva le stiti deja... Dl minsitru nu prea le-a intuit, pare-mi-se.

Citind afirmatia de mai sus, spusa sub protectia "statisticilor" oficiale, eu nu mai pot sa continui lectura articolului. Nu stiu care, dar unul dintre noi este prost informat : ori eu, ori dl ministru, nu exclud nici una dintre variante. Plecand insa de la premiza ca eu as avea dreptate (asa cum cred ca am), cel putin pana ma lamuresc ca nu ar fi asa, eu nu pot citi in continuare toaaaata declaratia aia data presei. Sau vreo alta declaratie de-a sa.

Ce incredere sa am eu in ceea ce voi citi in continuare? Ce pretentii pot sa am de la cineva care nu stie exact ce are sub obladuire, dar stie ca trebuie sa faca modificari, sa faca "reforme"? Ce rost are in final sa mai citesc balivernele pe care le indruga in continuare stiind ca sansele sunt foarte mari sa fie niste chestii la fel de rupte de realitate ca cele pe care tocmai le-am citat...

La urma urmei ma simt luata de proasta, fie si ca simplu cititor, teoretic profan - daca nu m-as invarti in cercurile in care ma invart as lua de bun ceea ce zice, oficial, un ministru si mi-as formula o parere si as judeca aiurea niste oameni si niste situatii, dar ma simt luata de proasta fie si ca student la medicina si mai ales ca viitor cadru medical care, spre deosebire de inaltul oficial, mai stie una alta despre real-life-ul sistemului medical...

Chiar m-a indispus articolul asta, damn it!

Cand am citit enormitatea aia de fraza aproape ca as fi ras, daca n-ar fi de plans. Sper sa ma calmez si sa termin de citit articolul, cine stie ce minunatii or mai fi scrise in continuare... doamne-pazeste!

Later edit:

Cel mai probabil "the medical revolution will be blogged", parerea mea. Va amintiti de link-ul catre scrisoarea deschisa a Impricinatului Corn? Ei bine, acel autodafe inca mai face valuri, inca mai starneste reactii (asa cum este si normal) motiv pt care astazi a aparut un nou interviu cu dl dr Chirculescu, interviu amplu pe care il puteti citi aici.

Enjoy!