Motto:
“This is the hardest story
That i've ever told
No hope or love or glory,
Happy endings
Gone for ever more...”
Nick Cave & PJ Harvy - Henry Lee
Asculta mai multe audio Muzica
Oamenii se obisnuiesc... Oamenii se adapteaza... Este o lege a firii in definitiv. Nimic nu va mai fi ca la inceput , nicio traire nu va echivala fiorii unei prime impresii. Si asa este bine de cele mai multe ori. Si este pacat de alte putine cateva ori.
Cu toate astea, te-ai putea oare obisnui vreodata cu... moartea? Nu cu ideea. Nu cu certitudinea aparitiei ei intr-un moment sau altul ci... pur si simplu...cu ea, cu moartea. Ca si cum ai lucra cumva si pentru ea. Cu ea si pentru ea. Sa o descoperi, sa o descrii, sa o cunosti, sa o recunosti, sa-i manageruiesti toate implicatiile, sa ii constati mecanismele si, mai ales, cauzele. Sa ai ultimul cuvant peste care sa nu mai treaca nimeni. Sa ai cu adevarat finalitate in ceea ce faci in sensul cel mai propriu posibil. Sa pui zilnic diagnosticul poate cel mai responsabil dintre toate diagnosticele – diagnosticul de Moarte. Sa fii cel care imparte moartea fara insa sa o fi adus...
Eu nu as putea. Este unul dintre lucrurile cu care nu vreau sa ma obisnuiesc. Nu mi-e frica (nu de moarte in sine cel putin), nu mi-e scarba, nu mi-e nimic din toata paleta asta de trairi mai mult sau mai putin viscerale. Cu toate astea nu vreau. Refuz orice ocazie de a banaliza nebanalizabilul, de a demitiza nedemitizabilul si cu toate astea, paradoxal, cel mai firesc proces cu putinta... si asta pentru ca stiu ca mai devreme sau mai tarziu ar deveni doar o alta rutina zilnica si pentru a accepta o astfel de rutina fiecare apeleaza la mecanisme de coping mai mult sau mai putin eficiente..
Si totusi sunt oameni care lucreaza in aceasta rutina. Fiecare meserie cu protocoalele ei. La un moment dat, oricat de infioratoare ar fi scenele pe care le-ai vedea, oricate carnagii ai fi obligat sa privesti ori la oricate fapte abonaminabile ai fi fost ultim spectator tot te obinuiesti intrucatva, tot te detasezi, tot te blazezi si tot iti conturezi/iti redescoperi in mod inconstient o latura paranoida a personalitatii tale. Pana si cele mai oribile morti imaginabile sau inimaginabile devin pentru acesti oameni, asa cum spuneam, un soi de rutina pe care o constata zilnic. Mereu alte fatete hidoase ale aceluiasi diagnostic.
De fapt nu moartea in sine ca diagnostic este cea care ar putea impresiona. Nici moartea ca proces biochimic, din contra, asta ajuta la detasare, ci moartea ca procedeu. Moartea ca efect. Moartea privita ca o cauzalitate, ca un fruct otravit al ideilor cele mai bolnave incoltite in mintile cele mai diverse, in cele mai tenebroase colturi ale unei circumvoluntiuni de creier “uman”. Drumul de la idee pana la efect, cauzalitatea asta e cea cu adevarat inspaimantatoare, cu adevarat cosmareasca.
Eu nu vreau sa mai cunosc astfel de detalii ale acestei cauzalitati. Nu vreau sa ajung vreodata sa le cataloghez ca nefiind niste exceptii... Este singurul tip de ignoranta pe care aleg sa mi-l autoimpun. Asa cum aleg sa nu ma uit la stirile de la ora 5, asa cum aleg sa nu ma uit la filme horror. E suficient ca stiu ca raul pandeste, nu vreau sa-i stiu mecanismele intime prin care actioneaza, nu vreau sa-i cunosc toate resorturile. Nu vreau sa fiu ca oamenii de care vorbeam mai sus, desi am tot respectul pentru ei. Nu vreau sa mai vad vreodata priviri abisale ca ale celor care au vazut si au inteles prea mult din si despre moarte... abyssus abyssum invocat...
Nu vreau sa mai trec vreodata prin curtea inecata in ceata si imprejmuita de gard cu sarma ghimpata, nu vreau sa mai calc vreodata prin holul imens in care ecoul pasilor mei se sparge de toti peretii reci, de coloanele imense, nu vreau sa mai am de-a face cu locul unde nu mai exista speranta, nici sentimente, nici glorie... cu locul unde nu mai pot exista finaluri fericite... adica in locul unde scrie mare, cu litere albastre, ,,Hic mors gaudet succurrere vitae''... In Institutul National de Medicina Legala.
În afară de aceste impresii mai mult sau mai puţin obiective - în fond, fiecare percepem o experienţă în mod diferit - cum altfel a fost stagiul de ML? Sunt sălile de autopsie "respirabile"? :)) Întreb asta pentru că eu percep moartea dintr-un unghi pozitiv, adică procesul fără de care viaţa nu ar putea să existe. Mă gândesc la moarte ca fiind o remaniere materială şi spirituală a planetei, o reînnoire permanentă prin care se asigură echilibrul şi, de ce nu, frumuseţea noosferei. Tot ce-am spus până acum echivalează cu faptul că...aş cam vrea să devin legist:) Şi mi-aş dori să ştiu mai multe detalii în legătură cu acest domeniu morbid, ca să zic aşa...dacă se poate, adică ce aţi făcut pe la stagiu şi dacă poţi să rezişti..din punct de vedere olfactiv,vizual etc :D Mersi mult de tot!
RăspundețiȘtergere