Alegorie

Motto:

"Any delusions of Free Will he harbored now must be merely the prisoner rattling his cage. His curse lay in the fact that he saw the cage. HE SAW IT!"

Frank Herbert - "Dune"

Am intrat de buna voie, cu idealism de copil, intr-o lume pe care nu o cunosteam. Eram asa de mica in lumea asta ca nici nu facusem ochi. Totul era scufundat in intuneric. Incet-incet am inceput sa vad, sa-i vad lumina, am inceput sa cunosc. Si mi-a placut. Era lumea mea si o iubeam nespus, era singura pe care o cunosteam. Am crescut si am inceput sa-i vad si neajunsurile, am inceput sa-i simt suferintele si sa-i cunosc rateurile. Am ajuns pana intr-acolo unde o cunosteam intru totul si lumea mea nu era decat o mare camera cu patru colturi. O stiam din perete in perete, metru cu metru, colt cu colt. Si eram multi in lumea-mea-ca-o camera iar peretii ei erau murdari. Cand am incercat sa le sterg mizeria am aflat. Peretii erau de sticla. Lumea mea ca o camera era o singura lume dintr-o multitudine de alte lumi paralele. Si am vazut. Am vazut dincolo... Lumea- mea- ca- o -camera nu este decat o cusca. Si eu vedeam cusca asta acum, o simteam, o constientizam iar eu crescusem prea mare pentru ea.

Nehotararea m-a cuprins asa cum apa se imbiba intr-o hartie... sa ies din camera- mea-ca- o - lume? stiu ca vreau intr-o camera la mansarda...vreau sa fiu aproape de cer...sa trag draperia aurorei boreale si sa citesc la lumina stelelor... Ce riscuri imi pot asuma insa? Cat de mari? Si cu toate astea cusca in care sunt imi da un vag sentiment de siguranta. si imi place siguranta asta. e catifeleta si calda... camera -mea- ca-o-lume o cunosc perfect, o stapanesc, dar sa raman in ea inseamna sa ma resemnez si sa-i accept regulile, constienta ca nu o voi putea schimba, constienta ca va trebui sa stau mereu chircita si fara dreptul de a ma vaita. Si iarasi, alte camere sunt mult mai mari, mai luminoase, mai aproape de stele si mult mai putin aglomerate...as putea oare sa ajung acolo? La mansarda visurilor mele?

Am nevoie de o mana intinsa, am nevoie sa ma agat de ceva, de ceva cat de mic ca sa-mi iau avant si sa sar din camera-mea-ca-o-lume. Ah, nu am spus, dar din camera-mea-ca-o-cusca, din camera-mea-ca-o-lume, se poate iesi doar prin tavan...am nevoie de o trambulina si de un gram de nebunie sa scap de frica de inaltimi... si...si...

...Si m-am intors in punctul din care am plecat, in fix acelasi punct dar la un nivel superior. Drumul meu fost o frantura de spirala. Am sperat la o evolutie liniara. N-a fost sa fie. Am revenit insa la punctul cu aproximativ aceleasi coordonate, punctul de care am fugit, de care am vrut poate cu cea mai mare inversunare sa scap, punctul din viata mea caracterizat de cea mai sfasietoare nehotarare. Nehotararea mea nu este ca a tuturor. Nehotararea mea ma consuma, rupe din mine, ma macina. Stau agatata de un cui intre 2 camere, ca un tablou asezat undeva sus. ...orice intarziere nu face decat ca praful sa ma acopere incet-incet... Sunt un lift blocat intre 2 etaje...

Si e din nou intuneric...in mansarda mea e intuneric ca la inceput...