Tacerea mieilor

Motto:

"Atunci de ce tacerea asta

Atat de densa, de ingrozitoare?

Ba comunicam cu cei de dincolo

Tot timpul

Dar nu mai avem ce sa ne spunem"

Marin Sorescu, "Atunci"

A fost o vreme cand credeam ca studentii sunt o reala forta sociala. A fost o vreme cand credeam ca studentii sunt cei care pot incepe revolutii, sunt cei care au toate resursele unei transformari. A fost o vreme in care credeam ca studentii isi cunosc cel mai bine interesele si lupta pentru ele pana au castig de cauza. A fost o vreme cand percepeam studentii ca pe un personaj colectiv: o minte, o voce, o vointa, o directie de actiune. A fost o vreme...

Acum cand si eu sunt la randu-mi studenta (si nu de putina vreme) nu mai simt acealasi lucru. Acum nu mai vad personajul colectiv. Acum nu mai vad lupta pentru cauza comuna. Acum nu mai aud vocea. Totul e zgomot de fond. Nu se mai produce nicio coagulare. De ce? Am tot incercat sa caut raspunsul acestui «de ce ? ». N-as zice ca am reusit pe deplin sa-l gasesc. Nu-mi pot explica inca in mod complet fenomenul...

In jurul meu multi mustesc de nemultumire cand vorbesti cu ei, multi au ceva de comentat in particular. Totodata urmaresc si grupurile de discutii ale medicinistilor, forumurile si blogurile si observ ca pe acolo e tacere. De ce? Multi se plang ca nu sunt informati, ca sunt izolati si privati de dreptul lor de a avea acces la toate deciziile, la toate noutatile, la toate proiectele. Ei bine, eu tocmai partea asta nu o inteleg, aici apare contradictia, aici e salasul paradoxului...

Exista foarte multe surse de informare adresate specific studentilor medicinisti insa ajung sa cred ca pana la urma comoditatea este singura vinovata. Toti asteapta sa le aduca cineva de-a gata o lista exhaustiva cu informatiile necesare lor. Totul la un loc, un review la botul calului.

Fiind atat un fin observator cat si o persoana implicata activ in ceea ce inseamna forumuri & grupuri de discutii & bloguri cu caracter medical pot spune ca EXISTA informatia necesara. Exista chiar si dorinta de comunicare din partea celor ce share-uiesc informatia, insa totul sfarseste prin a fi de o maniera unilaterala nu pt ca asa se vrea ci pentru ca lumea nu participa la discutii. Pur si simplu iau la cunostiinta si atat. Feed-back-ul se lasa asteptat. Pe toate forumurile, grupurile, blogurile despre care vorbeam suntem mereu aceeasi oameni dispusi sa impartaseasca din informatie, restul... e tacere. Sunt incredibil de multi cei ce stau comozi in spatele monitorului, citesc informatiile aduse si atat, fara a imbunatatii in vreun fel calitatea/ cantitatea lor, fara a contribui cu un plus de informatie chiar daca o detin sau fara a-si exprima opinia personala.

Efectiv este imposibil sa scoti o vorba de la marea de useri inregistrati si abonati ca la un ziar decat daca apare cineva din senin care sa se revolte. Din acel moment incepe distractia. Incepe nebunia cu delimitarea taberelor imaginare, incepe paranoia etichetarilor, incepe sirul de acuzatii. Intotdeauna de vina sunt fie “sesemebistii”, fie “lesemebistii”, fie “somsistii”, fie “seseceristii” fie stiu si eu ce dumnezeu alta organizatie studenteasca mai exista in UMF de parca nu am fi toti o apa si-un pamant, toti egali in drepturi, toti studenti ai aceleiasi institutii.

Brusc a fi membru intr-o astfel de organizatie iti atarna o tinichea de coada... de ce? Inteleg ca cine e interesat de avantajele respectivului grup e liber sa se inscrie cum este apoi liber sa se retraga in caz ca este dezamagit. Atata vreme cat esti constient de avantajele si dezavantajele in a fi sau a nu fi membru, nu ai dreptul sa comentezi statutul celorlati. A fost decizia ta in a te afilia sau nu unei organizatii studentesti. Informatiile despre proiectele lor circula si in afara, nu sunt o casta inchisa la fel cum si informatiile de interes general sunt absolut la liber .

N-as fi crezut ca poate fi necesara vreodata urmatoarea precizare, insa situatia din ultima vreme ma obliga sa o subliniez: grupurile de discutii nu sunt doar pentru membri, se poate inscrie oricine. Astfel, cel mai mare grup de discutii , cel al sesemebeului este LA LIBER pt toata lumea, in sensul ca oricine poate da click pe butonul de join fie ca e membru sau nu, doh. Decizia de a te inscrie in grup pt a primi informatiile iti apartine personal, asa ca NU poti spune ca ssmb-ul refuza sa comunice tuturor studentilor noutatile ci ca TU personal iti vei fi refuzat in mod deliberat dreptul la informare...

Revenind...cam asta e singura situatie in care exista un soi de discutii, adica situatia pseudorevoltelor interne pe un camp de lupta virtual. Si e mult spus "discutie" nefiind ceva constructiv ci mai degraba un circ in toata regula. In general nimeni nu asteapta un raspuns, doar aunca niste acuzatii in general bazate pe zvonistica, nu exista respect pentru ceilalti colegi, totul abunda in sarcasm pentru ca toti capata curaj doar din spatele unui nick-name. In final nu se rezolva nimic, nici nu ar avea cum, caci nimeni nu propune si niste solutii, se termina doar cu niste orgolii ranite, alte frustrari acumulate aiurea si eventual o imagine si mai sifonata a medicinistilor in general tinand cont ca oricine poate avea acces la toate discutiile astea.

In fine, incercari timide de comunicare se mai fac inainte de examene cand fiecare cere cate o impresie despre un examen, un prof, o grila, o atentie, o maslina, o scobitoare straina. Deci strict cand cineva are nevoie urgenta de ceva. Daca are noroc i se va raspunde, daca nu, nu, si asta pentru ca numai cateva persoane, mereu aceleasi, sunt dispuse sa dea raspunsuri.

In restul timpului este liniste. shhhh... sa nu deranjam... shhh... dormiti linistiti

Concluzia mea este ca indiferent cat de multe grupuri de discutii am avea, tot fara folos ar fi din moment ce pe multitudinea de forumuri/ grupuri/bloguri existente deja bate vantul... Pur si simplu NU STIM SA COMUNICAM. Suntem o adunatura de autisti, fiecare cu interesul personal, fiecare pentru el. Nu mai suntem de mult un personaj colectiv, nu ne mai stim interesele comune si nici nu suntem dispusi sa imbunatatim situatia asta. Ne complacem. Suntem comozi si autosuficienti. Nu mai avem ce sa ne spunem. Nu ne mai cunoastem si nu ne mai respectam reciproc. Nu mai suntem colegi. Ne invidiem fara sens. Nu ne mai coagulam...

De ce?

Ei bine, eu una nu am gasit inca raspunsul...

A fost o vreme cand aveam pretentii de la noi ca studenti...

Despre ghinion...

Hello again people :)

M-am gandit ca ar fi o idee buna sa mai scriu din cand in cand si cate o intamplare de prin spitale, ca tot scrie acolo sus pe bannerul blogului, frumos si galben ca o privire blanda si icterica : “Acum se-nsira scene de spital...”.

Astfel, postul din ziua de azi va fi cumva in oglinda fata de precedentul pentru ca vrea sa sublinieze micile ghinioane ale vietii. Ghinioanele alea nesuferite, aparent neimportante si atat de amuzante pentru cei din jur. Ghinioanele alea ciulinoase care o data agatate de tine nu te mai lasa neam si iti contureaza in timp, incet si sigur, tot mai grosolan, o anumita imagine. Toti te vor recunoaste pe baza vesnicului tau ghinion si tu vei tinde sa te identifici cu acesta, sa-l accepti, sa-l asimilezi si sa-l introduci treptat treptat in sfera normalului tau cotidian, legatura dintre tine si micul tau ghinion devenind in timp atat de intima incat veti fi indisociabili, veti fi un tot unitar, vei fi o emblema a ghinionului insasi.

Ei bine asa este si ea. Colega mea. Pentru ca postarea asta a fost inspirata din viata ei. Ei bine, ghinionul pluteste in jurul ei precum mirosul de pucioasa in jurul lui Belzebut. A nu se interpreta prea profund comparatia pentru ca nu e cea mai potrivita, dar in lipsa de altceva merge (merge pana citeste ea ce scriu si atunci probabil sfarsitul meu va fi crunt).

Sa ma explic. Pentru vietuitoarele din spital, indiferent de regnul de care apartin, indiferent ca sunt cea mai slaba veriga a lantului trofic medical ( a se citi studenti) sau din contra, combustibilul tuturor, cheia proceselor lor metabolice si demareurul neurotransmitatorilor din orisice circuit neuronal mai mult sau mai putin folosit, este, a fost si va fi pentru totdeauna CAFEAUA si numai CAFEAUA. Fara cafea esti un om mort, nu existi. Beneficiile cafelei sunt multiple astfel incat devine de neinlocuit. Plus ca iti ofera si pretextul perfect pt o conversatie lejera cu ceilalti consumatori, iti ofera sansa descarcarii de endorfine si, sa nu neglijam nici faptul ca in functie de calitatea cafelei de la automatul spitalului iti poti face o idee despre calitatea stagiului pe care il vei desfasura in respectiva institutie. Adicatelea iti creste calitatea vietii daca este buna cafeaua a nu se intelege ca ghicim in zat de cafea subiectele care vor pica la examen. Neah. Doar sunt oameni de stiinta ce naiba.

Astfel, fiecare zi trebuie musai sa inceapa cu o cafea la spital. Automatele de cafea de prin spitale, credeti sau nu, tind eu sa cred tot mai mult ca dezvolta un soi de inteligenta primitiva, astfel incat uneori au vointa proprie. Experienta mea cu automatele de cafea este vasta. La fel si a colegilor mei. Deasemenea si experienta ei. Ea fiind colega de grupa cu mine, cafelele le bem dimineata, inevitabil impreuna astfel incat am putut observa indeaproape fenomenul.

Eu una nu am avut decat foarte rar probleme in procurarea licorii atat de necesare inceputului de zi, insa ea este in cel mai evident mod urmarita de ghinionul cafelelor si de conspiratia tacuta a automatelor de cafea din spitalele bucurestene. Astfel, stagiu de stagiu, dimineata de dimineata, ei trebuie sa i se intample cate un necaz la automatul de cafea. Oamenilor obisnuiti le sunt refuzate bancnotele indoite sau in cel mai rau caz constata ca nu le sunt primiti banii pt ca aparatul nu mai are ingredientele necesare. In cazul ei lucrurile nu stau asa. Nici nu aveau cum, doar este regina neincoronata a ghinionului in procurarea cafelei.

Totul a inceput cred ca prin Cantacuzino daca nu ma insel. A introdus bancnota, a selectat optiunea dar cafeaua ei nu a mai aparut niciodata. Ar putea sa o mai astepte si azi si degeaba. In timp evolutia se inrautateste, ajungem in stagiu in Fundeni. Aici tot asa, aparatul ii ia banii si in loc sa-i livreze o cafeluta buna si aromata ii da un pahar plin cu apa fiarta. Alt stagiu, alta patanie: Sf Ioan – introduce bancnota, selecteaza espreso, primeste paharul cu zahar si doua betisoare de amestecat cafeaua care era de-a dreptul sublima dar lipsea cu desavarsire. Floreasca – primeste paharul gol golut. Colentina – de data asta, minune, aparatul se pare ca a placut-o, dupa ce i-a primit banii si ea a selectat comanda, apare un val de cafea, insa fara pahar. Si toate astea culminand cu episodul de azi, din Parhon, cand dupa ce eu mi-am luat fericita paharelul plin cu licoarea magica, a venit randul ei sa-si selecteze optiunea pt cafea. Toate bune si frumoase (noi urmaream cu atentie aparatul, date fiind numeroasele precedente), apare paharul, se aude zgomotul caderii zaharului in pahar, porneste jetul de cafea, se vede cum se umple paharul, se umple, se umpleeeeee si... si cade, fireste, gravitational, sub propria-i greutate, imprastiindu-se in lacasul lui, inainte ca aparatul sa apuce sa afiseze “toggliere il produtto”. Nici nu stiu daca are rost sa mai spun ca si-a fortat norocul inexistent, introducand o noua bancnota totul doar pentru a asista inca o data neputincioasa la varsarea mult doritului ei pahar cu cafea...

Asta mi se pare unul dintre cele mai mari mici ghinioane pe care le poti avea in mod constant in viata. Sa ti se refuze de catre soarta sansa de a savura cafeaua de zi cu zi este mai mult decat eu as putea indura. Deh...cine are noroc, are. Cine n-are, n-are... vorba cantecului. Ea ramane insa o luptatoare, persevereaza si e in stare sa moara de gat cu automatele de cafea, atitudine care, in definitiv este de admirat. Isi urmeaza visul: acela de a reusi sa bea in cele din urma o cafea de la un automat din spital si asta, daca se poate, fara prea multe peripetii. Probabil va veni si acest moment mult asteptat drept rasplata, momentul in care astrele se vor alinia favorabil, zeii vor zambi ingaduitori din taria cerurilor, iar vantul va adia cald, dinspre sud, ca o mangaiere de mama pe obrazul unui copil trist. Va veni si ziua cafelei si o vom sarbatori cum se cuvine :)