Alegorie

Motto:

"Any delusions of Free Will he harbored now must be merely the prisoner rattling his cage. His curse lay in the fact that he saw the cage. HE SAW IT!"

Frank Herbert - "Dune"

Am intrat de buna voie, cu idealism de copil, intr-o lume pe care nu o cunosteam. Eram asa de mica in lumea asta ca nici nu facusem ochi. Totul era scufundat in intuneric. Incet-incet am inceput sa vad, sa-i vad lumina, am inceput sa cunosc. Si mi-a placut. Era lumea mea si o iubeam nespus, era singura pe care o cunosteam. Am crescut si am inceput sa-i vad si neajunsurile, am inceput sa-i simt suferintele si sa-i cunosc rateurile. Am ajuns pana intr-acolo unde o cunosteam intru totul si lumea mea nu era decat o mare camera cu patru colturi. O stiam din perete in perete, metru cu metru, colt cu colt. Si eram multi in lumea-mea-ca-o camera iar peretii ei erau murdari. Cand am incercat sa le sterg mizeria am aflat. Peretii erau de sticla. Lumea mea ca o camera era o singura lume dintr-o multitudine de alte lumi paralele. Si am vazut. Am vazut dincolo... Lumea- mea- ca- o -camera nu este decat o cusca. Si eu vedeam cusca asta acum, o simteam, o constientizam iar eu crescusem prea mare pentru ea.

Nehotararea m-a cuprins asa cum apa se imbiba intr-o hartie... sa ies din camera- mea-ca- o - lume? stiu ca vreau intr-o camera la mansarda...vreau sa fiu aproape de cer...sa trag draperia aurorei boreale si sa citesc la lumina stelelor... Ce riscuri imi pot asuma insa? Cat de mari? Si cu toate astea cusca in care sunt imi da un vag sentiment de siguranta. si imi place siguranta asta. e catifeleta si calda... camera -mea- ca-o-lume o cunosc perfect, o stapanesc, dar sa raman in ea inseamna sa ma resemnez si sa-i accept regulile, constienta ca nu o voi putea schimba, constienta ca va trebui sa stau mereu chircita si fara dreptul de a ma vaita. Si iarasi, alte camere sunt mult mai mari, mai luminoase, mai aproape de stele si mult mai putin aglomerate...as putea oare sa ajung acolo? La mansarda visurilor mele?

Am nevoie de o mana intinsa, am nevoie sa ma agat de ceva, de ceva cat de mic ca sa-mi iau avant si sa sar din camera-mea-ca-o-lume. Ah, nu am spus, dar din camera-mea-ca-o-cusca, din camera-mea-ca-o-lume, se poate iesi doar prin tavan...am nevoie de o trambulina si de un gram de nebunie sa scap de frica de inaltimi... si...si...

...Si m-am intors in punctul din care am plecat, in fix acelasi punct dar la un nivel superior. Drumul meu fost o frantura de spirala. Am sperat la o evolutie liniara. N-a fost sa fie. Am revenit insa la punctul cu aproximativ aceleasi coordonate, punctul de care am fugit, de care am vrut poate cu cea mai mare inversunare sa scap, punctul din viata mea caracterizat de cea mai sfasietoare nehotarare. Nehotararea mea nu este ca a tuturor. Nehotararea mea ma consuma, rupe din mine, ma macina. Stau agatata de un cui intre 2 camere, ca un tablou asezat undeva sus. ...orice intarziere nu face decat ca praful sa ma acopere incet-incet... Sunt un lift blocat intre 2 etaje...

Si e din nou intuneric...in mansarda mea e intuneric ca la inceput...

Alt soi de lectie...

De dimineata tot am ceva procese de constiinta. Ma framanta o noua chestiune. Sa vedeti de la ce a pornit...

Astazi, pe unul dintre holurile labirintice ale spitalului unde imi fac veacul am vazut o pustoaica. Nimic spectaculos pana aici, mai ales tinand cont ca e vorba in propozitie despre un spital de copii. Ei bine, pustoaica era pe la vreo 14 -15 ani si imbracata strident cu bling-bling-uri si zorzoane in trend, adidasi galbeni, vesta galbena, geanta aurie si diverse alte accesori vestimentare sau nu, mai mult sau mai putin utile, astfel incat sa intregeasca tabloul clasic pitipongesc. Instinctiv, mintea mea in gandul ei ranjeste rautacios si zice: “ieteee ce vad: un exemplar de pitzi mic! Hi hi ha ha”.

In urmatoarea secunda o recunosc. O vazusem zilele trecute si acum se externa. Alta secunda trece grea peste mine. Remuscarile isi fac simtite prezenta. Efectiv mi-a fost jena ca am gandit ceea ce am gandit despre pustoaica. In minte mi-au revenit dureros detaliile cazului ei, insiruite ca la carte, inlantuite si ritmate ca versurile unui blestem...un sindrom genetic, inobservabil cand copila e imbracata “de strada” , de altfel ea nici nu constientizeaza implicatiile bolii ei si ma tem ca nici parintii ei. Aparent este un copil normal, obisnuit, cu toate deprinderile varstei respective. Nitel cam obraznica si prostuta dar asta nu e anormal pt cei 14 ani jumate ai ei. In aparenta era imaginea clasica a pustoaicelor de 14 ani care isi doresc propria emancipare, care vor sa fie la moda, care isi cauta apartenenta in diverse grupuri, care vor sa iasa in evidenta. Era intruchiparea profilului adolescentului normal.

Ma uitam lung cum pleaca din spital si ma gandeam cum mi-am schimbat brusc opinia si, mai ales, ma intrebam eu pe mine de ce a fost nevoie oare de detaliile unui destin dureros ca sa ma opresc din a pune o eticheta? La urma urmei ce anume mi-ar da mie dreptul sa o judec pe ea sau pe oricare alta asa numita “pitzi”... sau orice alta persoana in general? Toti avem aceleasi libertati, aceleasi drepturi, fiecare se imbraca cum vrea, face ce vrea , atata vreme cat nu incalca libertatile altcuiva, ori ea chiar nu avea cum sa incalce libertatile mele, de exemplu.

Pentru a mia oara mi-am reamintit ca nu am motive sa judec dupa aparente, dupa toate nimicurile astea precum vestimentatia, culoarea parului sau a pielii, etnie, sau alti pseudomarkeri jenanti inradacinati in judecatile stereotipale ale tuturor superficialilor. De fapt nu am motive sa judec. Punct. Pana la urma cine sunt eu in marea schema a universului sa emit judecati de valoare ?

Oare faptul ca si eu am etichetat o persoana conform unui trend (tre’ sa recunoastem ca este la moda termenul de pitzipoanca si ca e un adevarat sport sa le recunosti pe strada si sa razi de ele) nu ma face si pe mine sa port o alta eticheta, sa fiu o alta oaie dintr-o mare turma?

Mi-a parut rau. Inca imi pare rau.
Raman doar cu palida consolare ca a fost un soi de lectie din care am avut ceva de invatat...

Paradox...

Motto:
"De bine de rau, ne croim drum pe zile de imprumut"

Frank Herbert - "Dune"

Nu stiu cum se face dar eu simt mereu ca nu am timp...

Fie ca am multe de rezolvat fie ca nu am cine-stie-ce de facut, simt asa o nevoie viscerala de si mai mult timp, de o zi mai lunga de 24 de ore. Toate astea fara sa ajung vreodata sa-mi depasesc termenul limita pt stiu-io-ce proiect/proiectel.

Am asa o anxietate sau nu tocmai "anxietate", o ceva care nu poate fi exprimat in cuvinte, o traire care imi spune ca nu am timp si asta nu doar pentru cele 24 de ore ale zilei ci si asa in viata...ca nu am timp sa fac cate as vrea io sa fac, sa vad cate as vrea io sa vad, sa aud cate as vrea io sa aud, sa citesc cate as vrea io sa citesc si sa traiesc cat as vrea io sa traiesc.

E clar ca azi nu am cuvintele la mine si nu ma pot exprima foarte coerent. Revin cand imi regasesc cuvintele si cand mai imi fac nitel timp...

Ma gandeam insa, plecand de la premiza ca nu am niciodata timp, ce paradox ar fi sa reusesc sa-mi fac timp pentru un "curs" de managementul timpului...

Ping-pong

Motto:

"Putin imi pasa mie

de noutatile voastre.

Eu vin cu noutatile mele."

Marin Sorescu-"Jurnal intim"

Va amintiti cu siguranta de interviul dat de ministrul Bazac ziarului Adevarul, interviu care a involburat marea de medici rezidenti si nu numai. Poate nu ati aflat, desi mi-e greu sa cred, dar in aceeasi zi in care a aparut articolul in ziar, spre seara, ministrul sanatatii a aparut si la o emisiune televizata, mai exact, la "Editie speciala" pe TVR 1, unde, a sutinut raspicat, printre altele, aceleasi gogomanii referitoare la salariul minim al rezidentilor. Pe parcursul emisiunii a mai incercat sa mai dreaga busuiocul fastacindu-se ca se refera la salariul mediu al rezidentilor atunci cand moderatorul l-a informat ca se primesc telefoane in regie de la medicii rezidenti care sustin cu totul altceva.



Acesta a fost declicul. A fost fluierul de inceput de meci.

Toata suflarea medicinista s-a autosesizat, motiv pt care AMR-ul a luat prompt atitudine si a oferit o declaratie de presa in care arata cum insasi ministrul sanatatii dezinformeaza opinia publica si cere o dezmintire din partea sa.

Mingea este ridicata la fileu.

Fireste, ministrul apare si el la atac si raspunde in mod zeflemitor pe site-ul MS-ului unde mai intareste o data cele declarate mass-mediei, subliniind faptul ca in niciun caz nu dezinformeaza, mai mult, ne ofera bonus argumentele statistice pe tava pt a ne lamuri de infinita sa nevinovatie si corectitudine. Citind insa "argumentele statistice" ai parte de o alta surpriza...raportarea se face, la cine credeti, la rezidentii de...anapat si ML. Cred ca am cobit in postarea anterioara cand am pomenit de ei ca sunt niste raritati.

Ma rog, pe scurt, reiese ca este calculata o medie aritmetica (!!!) intre salariul de incadrare de 1019 lei al muritorilor de rand numiti si medici rezidenti si cel al rezidentilor de anapat/ML iar rezultatul da pe undeva pe langa cifra pe care ne-o tot flutura ministrul prin fata ochilor de cateva zile... Eu cred... nu, nu... eu sunt convinsa ca oamenii care au facut calculele astea au cunostinte de matematica si statistica similare cantitativ si calitativ cu ale mele. Iar cine are curajul sa le publice si sa le sustina corectitudinea cu mult patos pana in panzele albe deasemeni. Adica acolo ceva care tinde spre zero...Asta doar daca...dar nu, nu, n-are rost sa fiu paranoica...doar daca nu este vorba la mijloc de o rea vointa si o mica strategie de manipulare...



AMR-ul revine pe contraatac in forta astazi, asa cum este si firesc in situatia data, si cere demisia ministrului infatuat.

Mingea ajunge din nou in terenul celor de la minister.

Astept cu nerabdare si infinita curiozitate eschiva penibila ce va veni din partea acestora...
C-asa-i in tenis...

PS: lectura comunicatelor de presa a ambelor parti este obligatorie pt intelegerea si trairea desfasurarii evenimentelor.

Revista presei...

Buuun, s-a terminat vacanta, am fost la stagiu, am stat la stagiu- ca veni vorba: mare nebunie azi la UPU, nu pricep de ce lunea e mereu cea mai aglomerata zi-, am dat lucrarea saptamanala, am stat pana si la curs (doar eram plina de energie dupa vacanta), am plecat de la spital si am ajuns, ca omul, acasa. Asta asa bref, in loc de introducere si in loc de "saru'mana fa, buna ziua ba".

Ajunsa acasa in coltul meu prafuit de galaxie bucuresteana, dupa ce-mi arunc toate cele pe birou/pe langa birou, dupa ce scap si de matzone, dau drumul la calculator si ma asez confortabil, cu o cana maaaaare de cafea buna sa mai citesc una alta, incepand cu mailurile, continuand cu forumurile (btw - ai naibii spammeri ce ma seaca sa dau zi de zi banuri si sa dezactivez conturi) si terminand cu niste ziare online...

Ei bine, cand ajung la partea cu "ziarele -online", soarta imi rezerva o surpriza: ministrul sanatatii da un interviu amplu ziarului "Adevarul". Imi zic in sinea mea - "Moaaa, asta e de citit" si ma pun pe treaba. Lectura decurge alene pana cand ma blochez la un paragraf. Asa sunt eu: daca o chestie mi se pare ne-la-locul ei intr-un document scris, pur si simplu nu pot sa trec mai departe, imi pun prea multe intrebari si se face un stufaris de nelamuriri peste care nu pot trece. De data asta m-am blocat dupa ce citisem, stiu si eu, sa zic 20-30% din articol. Sa vedeti ce spune nenea ministrul astfel incat sa reuseasca sa-mi faca mintea sa-mi stea in loc :

" Este normal ca un medic din spital să lucreze
pentru 1.000 de lei pe lună?
-Eu nu cred că există vreun medic de spital care lucrează pentru 1.000 de
lei pe lună. Din toate statisticile pe care le am eu, un medic rezident, care este treapta cea mai mică de pregătire,
are minimum salariul de 1. 900 de lei. Şi are 1. 900 de lei
ţinând cont că nu are gărzi şi sporuri"

Ma stiti, eu cu matematica nu ma inteleg tocmai bine, asa ca am stat calma si mi-am facut cu mult sange rece un calcul scurt pe hartie, cu creionul, inainte sa apuc sa ma enervez (nu care cumva sa-mi consum energia atat de importanta pe niste fleacuri inchipuite) si, dupa cunostintele mele limitate de matematica, rezultatul calculelor arata cam asa: 1.900 lei noi = 1900 x 10.000 = 19.000.000 de lei vechi !!! Ori, stau eu si ma intreb acum retoric: ce rezident are un salariu de 19 milioane de lei vechi , in afara de raritatile de rezidenti pe anapat??? Si plus de asta, chiar ma intreb cator rezidenti li se platesc garzile pe care le fac, sau cei care teoretic au garzile platite (adica cei din ani mari), oare au intr-adevar toate garzile la care ei sunt efectiv in linia a 2 a la garda platite? Presupun ca intuiti macar raspunsurile corecte daca nu cumva le stiti deja... Dl minsitru nu prea le-a intuit, pare-mi-se.

Citind afirmatia de mai sus, spusa sub protectia "statisticilor" oficiale, eu nu mai pot sa continui lectura articolului. Nu stiu care, dar unul dintre noi este prost informat : ori eu, ori dl ministru, nu exclud nici una dintre variante. Plecand insa de la premiza ca eu as avea dreptate (asa cum cred ca am), cel putin pana ma lamuresc ca nu ar fi asa, eu nu pot citi in continuare toaaaata declaratia aia data presei. Sau vreo alta declaratie de-a sa.

Ce incredere sa am eu in ceea ce voi citi in continuare? Ce pretentii pot sa am de la cineva care nu stie exact ce are sub obladuire, dar stie ca trebuie sa faca modificari, sa faca "reforme"? Ce rost are in final sa mai citesc balivernele pe care le indruga in continuare stiind ca sansele sunt foarte mari sa fie niste chestii la fel de rupte de realitate ca cele pe care tocmai le-am citat...

La urma urmei ma simt luata de proasta, fie si ca simplu cititor, teoretic profan - daca nu m-as invarti in cercurile in care ma invart as lua de bun ceea ce zice, oficial, un ministru si mi-as formula o parere si as judeca aiurea niste oameni si niste situatii, dar ma simt luata de proasta fie si ca student la medicina si mai ales ca viitor cadru medical care, spre deosebire de inaltul oficial, mai stie una alta despre real-life-ul sistemului medical...

Chiar m-a indispus articolul asta, damn it!

Cand am citit enormitatea aia de fraza aproape ca as fi ras, daca n-ar fi de plans. Sper sa ma calmez si sa termin de citit articolul, cine stie ce minunatii or mai fi scrise in continuare... doamne-pazeste!

Later edit:

Cel mai probabil "the medical revolution will be blogged", parerea mea. Va amintiti de link-ul catre scrisoarea deschisa a Impricinatului Corn? Ei bine, acel autodafe inca mai face valuri, inca mai starneste reactii (asa cum este si normal) motiv pt care astazi a aparut un nou interviu cu dl dr Chirculescu, interviu amplu pe care il puteti citi aici.

Enjoy!