Motto:
"[...]
O, cat ne lipsesc uneori jucariile!
Dar nu putem nici macar sa fim tristi
Din cauza asta
Si sa palngem din tot sufletul
Tinandu-ne cu mana de piciorul scaunului
Pentru ca noi suntem niste oameni foarte mari
Si nu mai e nimeni mai mare ca noi
Care sa ne mai mangaie..."
Marin Sorescu - "Jucarii"
Lumea adultilor musteste de idioti si ignoranti. Evident, nu intra toata lumea in aceeasi oala, dar sunt incredibil de multi idioti si ignoranti, iar daca ar fi asa, idioti si ignoranti numai pe pielea lor m-ar durea in cot si nici macar acolo de ei. Ignorantii astia de care zic eu se reproduc si nu prin sciziparitate sau inmugurire cum ar fi fost mai firesc pentru cei din regnul lor... nu, nu, nu, ei fac copii. Copii nevinovati care sunt obligati de soarta sa stea in custodia lor, copii care mai devreme sau mai tarziu au de suferit din cauza parintilor.
De curand am renuntat la a mai avea pretentii de la oameni. Am renuntat la a avea pretentii de la persoane care se considera adulte, responsabile si inzestrate cu capacitatea de a gandi. Am plusat si mi-am demontat si o veche prejudecata legata de tigani. Toate astea isi au radacinile in clinica de pediatrie unde imi fac stagiul...
Spuneam ca am renuntat la o veche prejudecata. Am avut placerea ca pe parcursul ultimelor 2 saptamani sa observ destule mamici internate cu sugarei sau prescolari, mamici de aproape toate varstele/ba chiar si bunici si facand parte din toate categoriile sociale.
Surpriza a constat in faptul ca am observat ca tiganii, desi au faima pe care o cunoaste lumea intreaga, isi ingrijesc copii. Ii aduc la spital cand se imbolnavesc, se interneaza cu ei, ii hranesc cu formulele CORECTE de lapte pt varsta lor, le cumpara medicamentele nescesare care nu sunt in farmacia spitalului. Am ramas uimita de cata grija avea una dintre mamici de copilul ei.
Respectiva mamica era tiganca insa era o femeie spirt, cat se poate de luminata la minte. Stia intotdeauna ce trebuie sa faca pt copilulu ei si il observa foaret atent si povestea simptomele copilului cu acuratete, iar in conditiile in care mamele din acelasi salon erau incapabile din diverse motive sa spuna daca proprii copii au tusit sau nu/au avut febra sau nu, ei bine ea stia evolutia fiecarui copil in parte. Plus ca mai avea din cand in cand grija si de un alt copilas din salon a carui mama se invoia zilnic si pleca minim 5 ore din spital. Tot ea, tiganca, ii dadea sa manance si se juca si cu acest copilas downian in lipsa mamei lui. Eu una am fost uimita. Nu ma asteptam si a fost o placere sa vad ca exista si oameni in adevaratul sens al cuvantului si mai ales a fost o reala placere sa descopar lucrul asta la cine nu m-as fi asteptat. Jos palaria.
Pe de alta parte, am vazut o tanara mamica , studenta, din familie instarita, cu un nou-nascut in stare destul de grava, cu suspiciune de
sepsis neonatal si care a refuzat sa se interneze cu micutul pe motiv ca ea are sesiune... stiu ca nu e corect sa judec dar mi se pare o atitudine inacceptabila. Unde mai este interesul superior al copilului? Solutii s-ar fi gasit zic eu daca s-ar fi vrut, insa ignoranta unora atinge cote inimaginabile, de-a dreptul criminale...De-asta spuneam ca am renuntat in a mai avea pretentii de la oameni.
Unora le explici graviatatea situatiei si parca explicatiile se lovesc de un geam de sticla dintre tine si ei, fara sa-si atinga scopul. Sunt unele situatii de-a dreptul dezarmante cand efectiv nu ai ce face, oricat de mult ai vrea...de exemplu cand mentalitatea unei tinere insarcinate, persoana cu studii superioare, este la modul: “Ce folos sa-mi fac triplul test? Ca oricum ar fi copilul, chiar si cu Down, eu tot il nasc. Sa-si poarte crucea!”, ei bine, in fata unei astfel de mentalitati ale unor persoane de la care nu te-ai fi asteptat, ce mai este de facut??? Mie cateodata imi pare totul in zadar...
***
Ca sa inchei intr-o nota ceva mai putin indignata si aproape amuzanta, sa va povestesc cum l-am cunoscut pe Adevaratul Mucifer.
Era intr-o dimineata innorata din sezonul virozelor respiratorii. Jos, in departamentul UPU, forfota mare – ceva firesc altfel. Urmatorul pacient este chiar EL. In varsta de doi ani si un pic probabil, ceva mai mare de-o schioapa, intra voios si tinand-o pe mamica lui de mana. Se aseaza confortabil pe pat si zambeste sincer din tot sufletelul lui.
Cum tot este la moda in sezonul asta s-a hotarat pustanul sa faca si el rinofaringita, ca toti prietenii de la gradi, motiv pentru care tuseste copios, face febra si ii curge nasul. Mami s-a speriat si l-a adus la d-na doctor pt o consultatie si o reteta linistitoare. Toate bune si frumoase, aproape ca toata lumea e prietena cu toata lumea pana la vorbele:”luati-l in brate ca sa-l auscult la plamani”.
De aici se declanseaza jihadul, de parca stetoscopul ar fi fost al 2 lea cel mai rau lucru din lume, dupa betisorul de prelevare a exudatului faringian, fireste. Au inceput plansete, urlete, vaiete, fel de fel de miscari din maini si din piciore. Mamica reuseste sa-l tina initial cu spatele spre d-na dr ca aceasta sa poata ausculta. In tot acest timp cel mic racnea , se zbatea si plangea cat putea el de tare. Cand il intoarce cu fata ramanem toti incremeniti pret de o secunda.
Aproape ca auzeam in mintea mea melodia din Psycho... copilul era rosu la fata, lacrimile curgeau siroi si i se innodau la barbita, urla cat il tineau plamanii iar din nari, bilateral, ii atarnau cei mai mari muci pe care i-am vazut vreodata! Erau pana la genunchi...elastici si translucizi, habar n-am cum de nu-i picasera in gura. O secunda a durat incremenirea pt ca nu m-am putut abtine din ras.
Cu siguranta el este Adevaratul Mucifer, neincoronat inca.
Mai jos, o incercare de a schematiza succesiunea evenimentelor, fara a avea pretentia insa de a recrea in totalitate imaginea reala care era intr-adevar de neuitat :))
