Born from silence, silence full of it...

No new year’s day to celebrate. No chocolate covered
candy hearts to give away.
No first of spring. No song to sing. No april
rain. No flowers bloom. No wedding
saturday within the month of june. No
summers high. No warm july. No harvest
moon to light one tender august
night. No autumn breeze. No falling leaves.No
even time for birds to fly to
southern skies. No libra sun. No halloween.No
giving thanks to all the
christmas joy you bring…

Am facut un mic artificiu si am pastrat doar versurile care ma interesau din cantecul lui Stevie Wonder… ce a ramas ati citit mai sus. Le-am ales pt ca pot schita coordonatele vietii unei persoane care sufera de autism.

Imagineaza-ti doar cum ar fi sa traiesti intr-o lume a ta, sa incerci sa comunici in exterior dar sa nu reusesti. Cei din exterior sa incerce la randul lor sa te ajute dar sa nu gaseasca drumul catre tine...sa fii captiv intre doua lumi, prins in anticamera vietii, ratacit intr-un labirint de sticla...

Asa este Petrisor. La numai 6 ani el nu se poate bucura pe deplin de copilarie. Si nici parintii nu se pot bucura de copilaria lui. Petrisor este un copil ca toti ceilalti copii de varsta lui atat doar ca la un moment dat a suferit o tulburare de dezvoltare. Copiii care sufera de autism nu au retard mental, mai mult decat atat, exista forme de autism insotite de genialitate. Acesti copii au nevoie insa de ajutor extern entru a recupera dezvoltarea normala. Cu cat mai precoce interventia terapeutica, cu atat mai mari sansele de integrare in societate.

Petrisor are aceasta sansa. El se joaca, deseneaza, are dorinte. Petrisor poate trece din stadiul de omida in acela de fluture. Are nevoie insa si de ajutorul nostru. El vine cu potentialul, noi putem veni cu aripile...

Daca vrei sa afli mai multe despre Petrisor si campania demarata pentru el , click aici. Mai multe detalii despre autism, aici.

Cartii de matematica, cu drag...

De cand am terminat liceul am tot involuat la anumite capitole. In special la capitolul “matematica”. Probabil se petrece ceva cu mine pentru ca am o reala problema legata de matematica. Mai corect ar fi sa spun ca am o reala problema legata de aritmetica elementara pt ca matematica-adevarata nu am stiut niciodata. De cand am scapat de obligatiile liceului intr-ale matematicii, am fugit de ea cu picioarele in spinare si i-am negat cu incapatanare existenta. Am uitat pana si sa fac calcule. Imi vine al naibii de greu sa socotesc pana si mici nimicuri de care ma lovesc in viata de zi cu zi. Sunt dependenta de calculatoare, sunt efectiv pierduta fara ele. Si toate astea pentru ca nu mi-a placut matematica de fel. De la un anumit punct nici macar nu am mai inteles nimic din ce voia profu’ de mate de la sufletul meu. Raman antologice vorbele lui dupa teze: “Anca...5! La limita, cu scarba”. Cand m-am vazut cu bacul luat si la matematica (minune!) am scapat din cusca, nimeni nu mai avea sa ma oblige sa fac vreun calcul vreodata. Ce sentiment de libertate inegalabil... si cu toate astea, tot am sentimentul ca am pierdut ceva...

Exista ceva legat de matematica de care imi amintesc cu infinita placere si pe care in timp am ajuns sa-l asociez cu atmosfera copilariei mele, un soi de simbol-metafora. Paradoxal, acest “ceva” este chiar “cartea de matematica”. Cartea de matematica in general, adica oricare dintre manualele scolare pline de exercitii odioase in care adesea imi prindeam urechile cand imi faceam temele. Doar cartea de matematica imi dadea un sentiment de siguranta. Mhmm...chiar siguranta. Siguranta aceea, certitudinea ca ai obtinut un rezultat corect pentru ca il verificai cu raspunsurile de la sfarsitul cartii si corespundea intru-totul, sau chiar si siguranta ca ai gresit pe undeva in timpul rezolvarii daca rezultatul tau nu coincidea cu cel de la sfarsit. Ce usor era pe vremea aia. Pur si simplu stiai in orice clipa ca e bine sau e rau si detineai si controlul absolut. Si singurele probleme pe care le aveam erau cele de matematica.Deh...avantajale stiintelor exacte si ale copilariei. Totodata vantajul asta in mintea mea era concomitent si o hiba a stiintelor exacte fiind exact ceea ce le facea plictisitoare, fade si limitate. Cu toate astea imi lipseste uneori... Am pierdut certitudinea aceea...

Vreau inapoi acea siguranta data de cartea de matematica. Vreau sa pot cauta la sfarsit si sa stiu. Doar sa stiu daca e bine sau nu ceea ce fac. Este singurul lucru care imi lipseste la medicina -siguranta absoluta. Intr-adevar este si ceea ce o face mult mai palpitanta, mai complexa si infinit mai frumoasa decat matematica, dar sunt momente in care simt nevoia de certitudini. Si nu le pot avea. Medicina presupune riscuri. Nu e catusi de putin exacta. Intotdeuna vei avea minim 2 posibile rezultate la care oricum se poate ajunge prin alte minim 2 cai si trebuie sa tii cont mereu ca dintre 2 rele trebuie sa il alegi intotdeauna pe cel mai mic. In fata unor astfel de alegeri, cand orice hotarare balanseaza pe muchia erorii iar miza este viata si/sau calitatea vietii unui om, ar fi minunat sa ai la indemana o carte de matematica si sa te poti uita repede la sfarsit. Sa poti avea certitudinea unei decizii corecte.

As vrea o carte de matematica-vietii de craciun, se poate?
Nu...
Bine, atunci nu vreau nimic.

Dadaisme

Despre sufletul Bucurestiului meu...

Bucurestiul in precraciun este cumplit. zarva, forfota, frig, intuneric in plina zi, oameni cu priviri goale si comportamente autistice care sunt in stare sa treaca unii prin altii, sa se calce in picioare pentru a se pregati de sarbatoare. bucurestiul devine o scena de lupta cosmareasca incepand din pietele de brazi si terminand cu hipermarketele unde se fura cozonacii din carucior atunci cand s-au terminat cei de la stand. cred ca singurul loc cald si frumos din tot Bucurestiul asta obosit si trist este la mama in bucatarie unde miroase a cozonac cald cu nuca, rahat si scortisoara. e ca "un lacas de stat cu capul in maini in mijlocul sufletului"...

***

Despre cum am descoperit ca exista mos craciun (de fapt de 3x mos-craciun) si ca fieful lui e in berceni...
in metrou, candva pe la pranz... in Bucurestiul subteran e liniste astazi si asta doar pentru ca e duminica. tacerea e sparta de o discutie pasionata despre counter-strike in retea. hmm...nimic neobisnuit pana aici. ridic privirea, ma uit in jur si vad ca pasionatii de CS erau 3 mos-craciuni. lol. imi zic: "deh, astea sunt vremurile pe care le traim". veneau, evident, de la marsul celor 4000 (sau cati or fi fost) de mos-craciuni organizat astazi si omologat de guiness-book ca fiind un nou record. un pusti de vreo 6 ani statea cuminte pe un scaun langa bunica lui si privea fascinat cu ochi mari si iscoditori. de inteles de altfel, doar nu in fiecare zi ai ocazia sa vezi un mos-craciun metrosexual cu cercel stralucitor in ureche si freza atent facuta discutand cu alti doi mos-craciuni despre nimic altceva decat performantele lor intr-ale CS-ului. copilul zambeste incantat. tocmai si-a vazut un soi de idol. un exemplu. unde pui ca mos craciun sta in berceni...stiam eu ca e un cartier special :)

***

Despre cum am dedus ca dragostea afecteaza si auzul (o fi ca gentamicina, ma gandesc)...
in statia de ratb, asteptand de juma' de vesnicie troleul aud fara voie diverse conversatii... el- un tip cam de varsta mea. isi scoate telefonul si suna. dupa doua secunde se declanseaza jihadul telefonic: "unde m***** m**** umbli, fa?". in alte 2 secunde apare si ea- tanara zambila eleganta, deasemenea de varsta cu mine, zambeste gales si ii sare bucuroasa si docila in brate. de unde deduc eu ca dragostea trebuie sa fie si surda nu numai oarba...apropo de dragoste! cica dragostea dureaza numai 3 ani. zau asa! am citit si pe un stalp la universitate in statia de metrou ceea ce inseamna ca este o afirmatie evidence-based :P iata si dovada vie:

deci: "Dragostea dureaza 3 ani" se joaca luni, 22 decembrie in Laptaria lui Enache, de la ora 20:00. chiar merita vazuta daca ati ramas pe meleaguri bucurestene. este o comedie spumoasa, actuala, intr-o interpretare de exceptie (nu m-as fi asteptat dar a fost o surpriza foarte placuta sa-l descopar pe cristi iacob - actorul). se rade pe saturate, cu lacrimi, se face febra musculara la dreptii abdominali, se merita !

Cat business :D

So this is Christmas...

A mai ramas mai putin de o saptamana pana la Craciun…nu as vrea sa ma bag intr-o descriere/discutie a implicatiilor religioase ale acestei mari sarbatori crestine, ale minunii Nasterii si blablabla pt ca din punctul meu de vedere partea asta este cat se poate de personala. Fiecare simte/crede ce vrea si nu trebuie sa fie pus pe tapet in fata tuturor. Nu ma intereseaza aspectele astea. Altceva ma surprinde pe mine in perioada asta - si anume “spiritul craciunului bucurestean”, sau in fine, s-ar putea ca fenomenul sa nu fie limitat la granitele insoritului Bucuresti, dar eu de aici observ lucrurile...

Normal ar fi sa incep totul prin definirea a ceea ce inseamna “spiritul craciunului”. Ei bine, sincera sa fiu, nu mai stiu exact in ce consta cu adevarat acest lucru... peste tot aud refrenul cu “anotimpul in care esti mai bun, stai alaturi de cei dragi si faci cadouri”. Buuun. Si, altceva? Adica, doar atat inseamna Craciunul? Daca atata lucru inseamna Craciunul, atunci, fie-mi cu iertare, dar la ce bun sa mai facem atata caz pe seama lui... nu cumva asa suntem in tot timpul anului? De fapt, asa ar trebui sa fim in tot timpul anului. N-am inteles nici pana in ziua de azi de ce au oamenii nevoie de sarbatori, de zile marcate cu rosu in calendar ca sa se comporte normal...that beats me.

Imi amintesc de cand eram micuta si asteptam Craciunul cu atata infrigurare. Ce vremuuuuri. Bine, pe vremea mea il asteptam pe Mos Gerila, dar nu asta e partea importanta. Nu schimba nimic. Eram absolut fascinata de brad... era atat de mare (de fapt pe langa mine totul era mare), impodobit cu tot felul de jucarele, globulete, bombonele si betele, stralucea si mirosea a... mirosea a... fericire. In noaptea de 24 nu dormeam aproape deloc, ma chinuiam sa stau sub brad si ma trezeam din 3 in 3 ore si intrebam “Babule, ce mai faci?” (in traducere “babule” inseamna “bradule” – am vorbit foarte devreme dar si foarte stricat ). Apoi dimineata ma minunam cum de a venit Mosul si eu nu l-am vazut. Si ma bucuram de cadourile primite. Oricare ar fi fost ele. Ei bine, ce s-a schimbat de atunci? Da, stiu , am crescut, am aflat cine este de fapt Mos Craciun (dureros moment, btw), dar bucuria aia, unde s-a pierdut? Cadouri primesc si acum, bradul este nelipsit...unde este spiritul Craciunului?

Sentimentele mele legate de Craciun au devenit ingrijorator de boante, s-au tocit enorm. Primesc si fac cadouri ca in oricare alta perioada a anului, sunt alaturi de cei dragi ca intotdeauna, doar bradul ce mai confera specificitate. Ah, da si cozonacul cald facut de mama. Altfel, ar fi putut sa se numeasca orice zi Craciun pentru ca eu ma simt cam la fel... Cred ca ma transform in batranul Scrooge.

De fapt daca stau mai bine sa ma gandesc din punctul meu de vedere”Craciunul” este de ceva vreme incoace un bun de larg consum, un bun comercial si o strategie de marketing. In asta s-a transformat Craciunul... nu stiu cine a avut pentru prima oara idee asta, multi ii fac responsabili pe cei de la coca cola pt aducerea in prim-planul strategiei de marketing pe Mos Caciun, pe care l-au imbracat in culorile firmei si l-au omenit pe batran cu respectiva licoare. Si asta undeva prin america anilor ‘20... de atunci lucrurile au tot evoluat. Acum chiar si noi asistam la “comercializarea” si “westernizarea” sarbatorilor de iarna. De exemplu, marile hipermarkete si puzderia de mall-uri bucurestene au inceput cam de la sfarsitul lui octombrie impodobirea cu globulete si ornamente de tot soiul. Din octombrie !!! Au aparut apoi ofertele de sarbatori in toate magazinele la majoritatea produselor. Ulterior au debutat ofertele turistice catre Laponia. S-a stipulat apoi ca este absoulut inacceptabil ca bradul sa fie impodobit ca anul trecut pentru ca s-au modificat radical tendintele in moda pentru iarna 2008. Colindatorii care viziteaza in perioada aceasta mahalalele bucurestene, aceia care colinda cu fanfara, la ei ma refer, s-au emancipat pana si ei, nu mai canta clasicele colinde romanesti, nu, nu, nu, fereasca sfantul. Nu mai au cautare, nu mai aduc profit, a trebuit schimbata strategia de marketing. Si astfel, azi-noapte rasuna berceniul pe ritmul gingal-belsilor si al celorlalte clasice christmas-carols americane: “Joy to the world” si “Let there be peace on earth”. Instrumental, cum spuneam. Tot de ieri am inceput sa primesc pana si esemesuri “de sezon”. Haioase ce-i drept, asta daca nu s-ar termina cu deja obositoarea formula “trimite mai departe la minim 5 prieteni...blablabla”...

Deci ce a mai ramas din Craciun? Ce mai inseamna pana la urma Craciunul, in afara de o profitabila strategie de marketing? Eu una nu mai stiu….s-a transformat in ceva comun si fad. Am pierdut bucuria Craciunului de odinioara, am pierdut notiunea de “spiritul Craciunului”. Le declar nule...

Geneza

De multe ori am cochetat cu ideea de a-mi face un blog. pana de curand i-am rezistat cu inversunare acestei idei insa acum am cedat . de ce? nici eu nu pot spune. nu e ceva util la prima vedere (cel putin nu pentru mine). nu imi face cafeaua dimineata, nu ii da pisicii de mancare... de fapt nici nu pot avea asa niste pretentii nerealiste de la un biet blog. adevarul este ca blogul meu nu are niciun scop prestabilit, il voi lasa la mana destinului. exact ca in viata, cu minime interventii din partea mea. vedem la sfarsit ce va iesi, daca va fi avut vreo utilitate sau nu. cand va fi acel sfarsit al blogului? cine poate sti? nimeni deocamdata...

bine, bine am zis apoi, dar daca as avea un blog, cum ar trebui sa fie? sa ma gandesc...cred ca ar trebui sa fie micut ( sa nu scriu prea des in el - cred ca asa ar fi cel mai potrivit pentru toata lumea), primitor, nici prea calduros dar nici rece ca o zi de decembrie si neaparat sa miroasa a tei inflorit si a cafea. da, da, da, ar trebui sa fie ca un colt de lume ideala. lumea mea mica si egoista. si sa fie mereu numai ora 9 dimineata si neaparat sa nu existe ziua de luni. daca tot imi creez o mica lume macar sa fie pe gustul meu :P sa revin la descrierea blogului...asaaa...blogul meu ar trebui sa fie ca o amintire placuta din copilarie, ca cel mai bland zambet pe care l-ai vazut vreodata...cate pretentii am, of. ramane de vazut daca reusesc sa-l fac asa cum imi doresc, in timp.

acum vine partea cea mai grea. este decisiva. ce as scrie aici? hmmm...cred ca doar cateva impresii. una azi, alta peste cateva zile, mici amintiri recente, orice se iveste si imi pare mie ca trebuie mentionat si discutat. fiecare postare va fi un suvenir al zilei ce a trecut, al intamplarii ce tocmai s-a sfarsit, al actiunii care s-a finalizat, vor fi suveniruri ale unei existente...

si pentru ca toate acestea trebuiau sa poarte un nume si pentru ca eu nu am avut alta idee mai buna, am imprumutat (in mod nemeritat, e drept) titlul cartii ilustrului Rene Leriche: "Souvenirs de ma vie morte".

Bine te-am gasit, cititorule!